Inspirat de o întâlnire recentă îţi scriu astăzi despre iluzia nefericirii în solitudine şi fericirea din relaţia de cuplu. Pentru mulţi tineri o viaţă de cuplu pare o experienţă încântătoare. Toţi sau aproape toţi (poate te numeri printre ei) şi-o doresc cu ardoare. Numai gândul la solitudine îţi dă fiori reci pe şira spinării. Cu atât mai reci cu cât eşti investită într-un parteneriat. Poate părea tristă o viaţă solitară. Cu cine să schimbi o vorbuliţă sau cine să te aline? Pe cine să te bazezi la nevoie? El sau ea e alături de tine sau în preajma ta (mai puţin când nu răspunde la telefon sau stă la taclale prin facebook, prin skype sau pe telefon)
Sigur, dar pe partea întunecată, cine să te critice, cine să-ţi reproşeze nimicuri, cine să te mintă, cine să-ţi refuze alinarea sau alintul sau cine să-ţi facă ţăndări stima de sine în doar câteva cuvinte muşcătoare? Acelaşi partener care-ţi alină serile şi finalurile de săptămână poate fi cel mai feroce terorist. El (sau ea) reuşeşte, uneori, performanţa de a te răni cu graţie, să zic aşa, diabolică. La concurenţă cu jihadistii fiecare îşi apără punctul de vedere, încercând să-i demonstreze celuilalt mai limitat unde greşeşte şi de ce actele sale sunt blasfemii (v. principiul toleranţei „Je suis Charlie vs. Je suis Mahomed”)
Scobitoarea e în ochiul tău. Te invit să ne scoatem ochii sau scobitorile. În culesul plin de iubire al scobitorilor (cu ochi cu tot) există căpoşii. Nu căpuşele. Acele persoane, care deşi realizează că au zbârcit-o, nu dau înapoi, deoarece nu acceptă că pot greşi. De obicei, ambiţioşii până la extrema perfecţionismului nu admit că ei pot greşi. Ei pot continua cu demonstraţia imaculatei logici de acţiune proprie până în panzele albe. Cred că bănuieşti ce tornade se iscă între două căpuşe, pardon, căpoşi.
Ca să revenim la oile noastre, viaţa în cuplu are unele aspecte pozitive, dar şi altele negative. (Ştiu, eşti uluit(ă) de această noutate!). Balanţa de comentarii şi gesturi pozitive-negative ar fi simpatic să fie pe plus. Nu, cu deficitul nu merge relaţia, deoarece nu există Banca Mondială de Afecţiune şi Tandreţe care să ofere fonduri pentru relaţii deficitare la bugetul iubirii. Rata de schimb la feedback de tip drăcesc versus angelic pare să fie de 1 la 5 conform unor studii din psihologie pozitivă. Mai concret, dacă exprimi sau faci o drăcovenie, vei avea nevoie de cinci exprimări angelice ca să reaşezi balanţa în echilibru. Dar, atenţie, aici e linia de plutire pentru barca relaţiei voastre.
Şi nu întotdeauna vine de la sine. Îndeosebi tinerii dar şi tineri mai copţi tind să creadă că relaţia de cuplu merge de la sine. Iar dacă nu, mai bine o dăm pe apa sâmbetei şi ne ocupăm în restul zilelor de altele (sau alţii). Aici e o mare capcană. O relaţie merge când are picioare. Ea poate fi asemănată cu un miriapod exotic, în sensul că are un număr variabil de picioare. Cu cât vei avea o compatibilitate mai extinsă (valoric, de personalitate, de aspiraţii şi interese, intim şi erotic) cu atât relaţia seamănă cu un miriapod veritabil. Picioruşele dumnealui sunt resursele voastre. Din ele vei consuma mai ales după doi ani de relaţie când se retrezeşte foamea. Dacă te dezgustă miriapodul, te poţi gândi la un cont de economii. Gradul de compatibilitate dintre voi asigură economii în contul relaţiei. În acest cont vei investi şi tot din el vei consuma simultan. Ca relaţia să meargă unsă, contul trebui realimentat zilnic. Repet. ZILNIC. Asta presupune niţel efort din partea ambilor pe sistem echitabil. Să ne înţelegem. Relaţia voastră dupa o perioadă de în jur de doi ani cere din partea ambilor echitate în investiţii (teoria schimbului social). Altfel, daţi în bucluc şi scosul ochilor devine un mizilic cotidian. Frenezia romantică a coitului frecvent însoţit de declaraţii zilnice de dragoste infinită se încheie după cei doi ani (în medie) şi natura umană îşi cere drepturile şi tinde să se achite de obligaţii. Fericirea fiecărui amorez scade şi ea la cotele de dinainte de relaţie. Dacă înainte de a-l întâlni pe dânsul erai o fire veselă la un nivel de 7 puncte, iar întâlnirea dumnealui te-a ridicat în al nouălea cer, te asigur că vei reveni din cerul de 9 puncte la 7. Cu niţică atenţie mindfulness (un concept la modă azi), natura umană îşi urmează cursul dacă cei doi nu o împiedică.
Nimeni nu poate trai în nouălea cer decât perioade limitate. Creierul nu e creat de gene ca să ne ofere dragoste perpetuă sau satisfacţia vieţii în doi (trei sau mai multi). El ne asigură şanse maxime de supravieţuire şi reproducere. Iar ca să merite efortul trebuie să-ţi placă şi să visezi niţel (cortex prefrontal offline). Cel puţin la început. Apoi, nu mai contează, ceea ce rămâne e o nevoie imperioasă de a investi în fundurile lighioanelor dulci. Mecanismul adaptării hedonice te readuce pe linia de neutralitate. Aflat pe linie (sau în linie), eşti declarat treaz şi revenit din visare şi te pregăteşti de serviciu (la îngrijirea puilor, înţelegerea lui sau ei, treburi casnice şi plăţi de facturi, şedinte interminabile, adesea, neanunţate, apoi debriefing şi negocieri de responsabilităţi, planuri, orare, timing etcetera).
Da, draga mea sau dragul meu, angajamentul într-un parteneriat intim cere eforturi de negociere pe principiul win-win într-un mod transparent şi onest. Iar cine are o istorie în cuplu mai mare de cinci ani, ştie mai bine. Există si beneficii, evident, însă nu fără eforturi consistente. De aceea, dar şi din alte motive (serioase), unii oameni preferă solitudinea. Ei aleg solitudinea. O viaţă solitară nu ucide pe nimeni după cum ai crede. Nici tristă nu e, deşi poate părea tristă acelora care îşi extrag sens şi valoare din relaţia intimă. Aspiraţiile nobile pot ţine de cald (la fel şi o pilotă de calitate) şi oferi valoare cuiva ne-angajat într-un parteneriat. Ba chiar, el sau ea poate investi mai profund în ţelurile sale, deoarece are resurse disponibile. Altcineva angajat în cuplu va investi o parte în proiectele de cuplu (cum ar fi creşterea şi îngrijirea puilor).
Un parteneriat de cuplu nu reprezintă întreaga viaţă, după cum declara o clientă. Acela sau aceea care se investeşte pe sine doar aici mă tem că face o greşeală. Celălalt într-un anume moment al vieţii poate pleca. Poate ieşi din relaţie. Nu are importanţă de ce, iar garanţiile declarate nu sunt pentru totdeauna. Faptic, el sau ea pleacă. Ce te faci tu care rămâi? Vei rămâne precum un călător pe peron privind cu jale la trenul care pleacă din staţie? Apoi, vei da fuga după tren strigând după celălalt?
E ceea ce petrece cu acei parteneri care nu au în viaţa lor alte surse de sens. Unica sursă era relaţia. Vor trăi dramatic plecarea celuilalt. O viaţă de om nu se reduce la o relaţie indiferent cât de minunată sau dificilă este ea, relaţia, ori partenerul (partenera). Oamenii maturi reuşeşc să se extragă din bula dragostei romantice din primii ani. Îşi reintră asemeni apelor în matcă sau în propria piele. Îşi reinventează sinele şi îşi clădesc o existenţă proprie în compania celuilalt. E adevărat, în preajma şi, poate, cu sprijinul celuilalt. În baza principiului echităţii sociale, oferă înapoi. Treptat, prin eforturile inteligente ale celor doi se dezvoltă între ei sentimentul unei spirale ascendente pozitive. Relaţia dintre ei se aprofundează sau capătă adâncime în încredere, siguranţă, tandreţe şi afecţiune. Aceasta e dragostea matura. Dar asta nu exlude momentele dificile sau conflictele. Ele nu dispar oricare e gradul de compatibilitate. Sunt două personalităţi diferite cu meandrele, hăţişele şi asperităţile fiecăreia, dar şi cu luminişuri şi netezimi.
Desigur, acum nu vreau să înţelegi că angajamentul în cuplu e totuna cu cel de la o multinaţională. Nici să munceşti ca la corporaţie sau ca pe şantier. O relaţie care seamănă a şantier sau carieră de piatră în care munceşti zilnic, uneori, fără să primeşti o recompensă pe măsură nu cred că merită. Nu te poţi amăgi cu promisiuni sau cu nasturi când tu munceşti ca relaţia să meargă. E semn de dependenţă emoţională şi merită să apelezi la un specialist. Mi se pare mai inteligent (şi mai demn) să renunţi si să te confrunţi cu solitudinea. Mulţi se tem de o viaţă singură şi fac concesii după concesii adâncindu-se în nefericire. Poţi avea o viaţă mai bună singură sau singur. Viaţa are multe de oferit unui om singur. Solitudinea e doar o sperietoare de ciori.