Există o ironie discretă și insistentă în breasla noastră; zic de aceia care practică terapia și consilierea. Se întâmplă adesea ca meseriașii, care lucrează cu stresul, durerea, anxietatea, rușinea și sentimentul de „nu sunt suficient” (și alte conținuturi psihologice simpatice), să ajungă să le trăiască intens pe propria piele. Dacă simți ceva similar, îmi poți scrie un email pentru consultații profesionale.
Presiunea performanței în rândul psihologilor nu este un accident, ci un produs firesc al felului în care este construit câmpul profesional și cultural în care activăm. Iar câmpul e presărat cu ciupercile neoliberalismului. Mmm…
Presiunea performanței, de unde vine?
Psihologul terapeut suferă de idealul salvatorului competent. Psihologul meseriaș sau bun e adesea imaginat ca fiind calm, sigur pe el, mereu disponibil, eficient. Un ideal suprauman. Evident că psihologul sau psihologa se străduiește să-l atingă. Orice ezitare, stagnare a unui client sau eșec perceput devine rapid internalizat ca dovadă de incompetență.
Vizibilitatea online, numărul de clienți, testimoniale, cursuri vândute, certificări adunate sunt metrici greșite ale valorii personale și performanței. Greșite, da, deoarece vânzarea de sedințe și ateliere sau acumularea de certificări țin de marketing și publicitate, nu de știința psihologică aplicată. Ah, ai dreptate, de fapt, o aplică prin ceea ce cheamă psihologia consumatorului (bleah!).
Toate pot deveni substitute pentru sensul real al muncii. Performanța se mută subtil de la impact la aparență. Ori în cultura competiției, devine o obligație să te ridici tot mai sus. Și nu mai contează ce stă la bază, aparența sau competența. Rețelele sociale creează o vitrină permanentă a colegilor „de succes”.
Ce nu se vede? Burnout-ul, îndoiala, cazurile dificile, tăcerile din cabinet, confuzia și deruta, incertitudinea și anxietatea, nesiguranța și stima de sine oscilantă.
Ce se vede? Clienți, sedințe și rezultate – gârlă! Cu siguranță, progres continuu, realizări fulminante.
Mulți psihologi nu doar fac psihologie, ci sunt psihologi. Adică n-au altceva din care să trăiască. Când munca le e pusă sub semnul întrebării, identitatea însăși pare amenințată. De aici, o presiune constantă de a demonstra valoare. N-ai valoare, arrivederci!
Cum se manifestă psihologii terorizați de performanță?
Suferă de anxietate de performanță în ședințe (fac suficient?, greșesc undeva?), supraînvățare și hiper-specializare defensivă, evitarea cazurilor dificile sau, dimpotrivă, supraimplicare, dificultatea de a lua pauze fără vinovăție și, firește, sindromul impostorului.
Suferință, da, gratuită. Să schimbăm perspectiva, după cum se practică chiar și într-o sesiune de consiliere. Poate că performanța în psihologie nu ar trebui gândită ca eficiență maximă, ci ca adecvare umană; ce vreau să zic cu asta? Iată ce îți propun (dacă ești de meserie):
a fi suficient de bun, nu impecabil; a tolera incertitudinea fără să o eviți cu tehnică și psihologizare; a accepta că nu orice schimbare e rapidă sau vizibilă; a-ți recunoaște limitele fără a le trăi ca eșec.
Psihoterapia nu este o demonstrație de competență, ci un proces relațional foarte viu. Iar relațiile vii nu sunt niciodată perfect performante și nici armonioase. Cum? Credeai că sunt? Ah, dacă sunt, ceva e dubios!
Am observat pe pielea mea, dar și lucrând cu meseriași (în sesiuni de consiliere profesională). Cu cât psihologul încearcă mai mult să „performeze”, cu atât riscă să piardă tocmai resursa centrală a muncii sale: prezența autentică. O trebușoară care mă chinuie de ani de zile! Da, alături de prezență conștientă. Pentru mine au ceva ca un praf magic și nu, nu e măsurabil (asta e pentru pozitiviști).
Am credințele mele, unele de meserie. Poftim una dintre ele. Cred că maturitatea profesională (pe consiliere/terapie) începe exact acolo unde (ne) scade nevoia de a mai dovedi ceva. Fără nimic de dovedit, rămâi doar tu, așa cum ești, în relație cu altă persoană, așa cum ți se înfățișează. Fără nimic de comentat, de diagnosticat, de criticat, de actualizat, de reparat sau îndreptat. Abia acesta ar fi începutul unui proces cu valențe terapeutice autentice.