Nu am nimic cu oamenii religioși, ci cu instituția religiei. Pot respecta pe acei oameni care au credință și urmează crezul lor dar atâta vreme cât nu fac rău altora, nu încalcă granițele. Și, Doamne ajută!, aceștia sunt majoritatea. Însă instituția religiei mă irită prin faptul că militează (prin slujitorii ei fanatici) și trece cu bocancul peste dreptul omului la alegere.
Religia reprezintă, în multe cazuri, o instituție a controlului și dominației sociale. Se opune fundamental unei alegeri libere. E o realitate istorică și se leagă (cu câteva excepții) cu tirania, opresiunea și regimul autoritar. Dacă sfidezi sau superi dictatorul, ptiu!, zeul, bănuiesc că știi ce urmează. Nu mai poți avea opinii diferite, deoarece ele devin, din start, opoziționiste. Fanaticii lor slujitori te vânează și te pun la perete ca să dea cu pietre în tine. Sau cu gloanțe! Ei fac război. Extermină, purifică și denazifică sau, dracu știe!, ce le mai scornește mintea lor profund alterată. Iar D-zeu ori Allah nu bagă de seamă faptele rele făcute chiar de credincioșii lor. Îi doare fix în cot (dacă dispun de unul).
Deoarece, zeii nu iubesc oamenii și nu i-au iubit nicicând. Ei iubesc, dacă iubesc (dar depinde!), doar credincioșii lor obedienți (aproape un pleonasm), dar care se urăsc adesea între ei. Cât de tare se pot iubi creștinii cu musulmanii? Dar creștinii între ei?
Toate -ismele tind să creeze intoleranță și prejudecată. Dar cel mai tare rămâne -ismul poveștii cu zeul unic, deși oricare -ism poate servi, într-un fel pervers, la justificarea unor fapte rele. De exemplu, dictatorul Putin e susținut de toată echipa ortodoxă a Rusiei. Să înțeleg că D-zeu sprijină invazia lui militară în Ucraina și atrocitățile soldaților lui?! Dacă așa este, disprețuiesc profund un asemenea zeu (imaginându-mi că există). Dar dacă acest D-zeu există și nu vrea să intervină în acest conflict, ce să înțelegem? Că nu-i pasă? Știm bine că nici în alte catastrofe n-a mișcat vreun deget salvator. N-o fi omnipotent? Nu a intervenit la niciun fel de prăpăd abătut asupra a mii și mii de copii și oameni inocenți. Asta se cheamă filosofic ”problema răului în lume”. Aici e adus în scenă Diavolul. ”Există rău în lume și e comis de Michiduță care pune stăpânire pe sufletele fragile ale muritorilor”. Serios? Evident, o justificare ce nu-i o rezolvare, ci doar o fentă nici măcar inteligentă, pe care o poate demonta orice ins cu creieri (nu greieri, măi).
Întreaga istorie a umanității ne demonstrează cum majoritatea atrocităților au fost comise chiar de credincioși în numele unui oarecare zeu, de obicei, plin de cruzime și răzbunător. Da, deoarece povestea cu divinitatea servește excelent la justificarea și promovarea unei imagini bune despre sine. Cum, de altfel, nu contribuie cu nimic la evoluția civilizației, asta e tot ce-i mai rămâne. Să ”spele” la nevoie imaginea de sine (și a comunității).
Însă nu toate religiile sunt la fel (și nu toate zeitățile sunt la fel de capricioase, crude și violente). Avem diferențe pe un spectru al toleranței și violenței. Hinduismul ratează să atingă cele mai minuscule culmi ale violențelor comise de creștini de-a lungul vremurilor. Creștinismul bate la fund orice altă religie în privința asta. Imediat după el ne putem lăuda cu islamul. Dintre cele mai mari religii cea mai pașnică mi se pare budismul. Dacă ar trebui să aleg o religie (trăind într-o distopie), în orice moment aș alege fără să stau pe gânduri budismul. Am ales, totuși, viața seculară (recensământul e o astfel de ocazie în care poți alege). Asta e cea mai potrivită alegere pentru mine dar nu e musai și pentru tine.
Cu sau fără religie poate reprezenta o alegere. Așa cred că e corect prin aceea că respectăm dreptul la liber arbitru. E un drept fundamental al omului, să-i zic, modern. Acuma îndrăznesc să te chestionez. Îți exerciți acest drept? Dar copiii tăi?