Unii dintre noi sunt ființe lacome, firi ambițioase. Aceștia caută să obțină mai mult decât îi țin puterile. În general, tind să-și supraestimeze puterile, câteodată, compensator la sentimentul inferiorității. Alteori, e lăcomie în stare pură sau o puternică dorință de realizare, dar fără un examen critic vizavi de puterile personale și limitele realității.
Oricum, aceștia simt amarul vieții până în vârful unghiilor de la picioare. Manifestă adesea nemulțumiri față de orice mărunțiș și caută experiențe și obiecte, dar și persoane, care să-i stimuleze în ambițiile lor. Concurența devine pentru ei piatra de temelie a personalității. Ei tind să neglijeze spiritul cooperant, deoarece au de multe ori de demonstrat celorlalți nivelul performanțelor proprii. Sunt motivați de rezultate și tot ce contează e bifa din dreptul a orice trebușoară. Ba chiar orice mizilic poate însemna competiție letală. Din perspectiva personologică, pare că descriu personalități de tipul A, asociați cu riscuri de sănătate pe fondul stresului (probleme cardiovasculare).
Aceiași oameni caută și o mai mare fericire prin contrast cu fericirea ce o au la picioare. Ei aspiră la mai multă fericire și, în general, la mai mult de orice. Mai mult, mai bun, mai grozav, fiindcă ceea ce este, e insuficient și mă nemulțumește, parcă ne-ar mărturisi ei.
Drumul către nefericire e pavat cu ambiții. Cine alege realizările ambițioase merită să știe dinainte că vor bea băutura amară a vieții. Ei nu știu, pentru că fac o predicție afectivă eronată. Cred că atunci când vor realiza cutare lucru, vor fi fericiți! (Sâc!). Evident, se amăgesc, iar lumea socială întărește genul acesta de întreprindere. Să devii cineva, persoană foarte importantă, ar trebui să vrei, să depui toate eforturile, sigur, dacă nu poți fenta cumva sistemul, care, oricum, e injust.
E un punct de vedere, nu o realitate pe care țin morțiș să o promovez, cum că ambiția e rea. Invers, că traiul fără ambiții ar fi bun. Fără, nu știu, dar cred că ambițiile măsurate pe puterile fiecăruia sunt bune dacă omul alege conștient o viață fericită. Cu cumpătarea poți trecea marea, inventai o zicală, dacă nu cumva, s-o fi amorsat de prin inconștientul cultural.
Dacă omul optează conștient pentru o viață fericită, multe alte lucruri urmează să fie puse în ordine. Însă, crede-mă, pe stilul fiecăruia, de aceea, rețetele fericirii rămân generalități, deși îs vândute cu succes prin cărți, filme și ateliere sau seminarii.
Inevitabil, fericirea e însoțită de renunțarea la ambiții (poți citi ”dorințe care trebuie împlinite”). Tăierea lor de pe listă, nu pe toate, desigur, dar simultan cu temperarea lor, mi se pare o soluție. Nu-s primul care o află. Diferența e că pun accentul pe temperanță și limitarea lor, ne-fiind absolutist ca înaintașii mei preocupați de fericire. Deși, îmi vine să cred că absolutismul lor nu e decât un ideal la care fiecare aspira, știind dinainte că nu-l vor atinge date fiind capriciile și toanele omului. Dacă așa este, atunci întrezăresc ambiția, exact lucrul care ne riscă fericirea. Și până la urmă, cine să se preocupe în profunzime de fericire decât acela conștient de propria-i ambiție ce-l nefericește?!
Dulcele vieții vine din ambiții moderate și limitate la puterile personale. Cine supra-estimează măsura în care poate controla experiența proprie (dinlăuntrul pielii), lumea și mediul fizic, ajunge inevitabil să se îmbete cu amarul vieții. Și am cotit-o, pe final, la grecul Epictet. (fir-ar ele de scheme mentale).
Dulceața vieții (sau nectarul zeilor) vine din acceptarea limitelor personale, dar și ale realității unde te afli în timp ce nu-ți propui să realizezi mai mult decât poți duce. Dar acele puține lucruri, le poți face temeinic. Pe dos, multe lucruri trebuie să fie făcute, dar sfârșești prin a face puține și la un nivel superficial. Speculez că e o meteahnă a acestei nații. Credem că suntem plurivalenți în abilitățile noastre. Adică, tindem să ne supraestimăm calitățile și abilitățile.
În ce mă privește, mi-am dat demult votul. Sunt pentru puține ambiții și îndeplinite încet-încet cât mai temeinic. De partea mea am ceva știință de psihologie pozitivă și filosofia oțetului. Luând cu împrumut de la Confucius, te las să meditezi la o întrebare dezamăgitor de simplă:
Cum îți trăiești viața de zi cu zi?
E o întrebare despre lucrurile mici, care se petrec zi de zi. Nu e despre visuri mărețe, planuri ambițioase, misiuni spirituale și viziuni extraordinare. Înflorirea începe mărunt și aparent neînsemnat. De unde și mirarea!