Joker sau boala socială

Aseară am îndrăznit să mă uit la filmul Joker (2019). L-am tot ocolit fiind o dramă ce mi-am închipuit că ar putea fi greu de digerat de ale mele sensibile mațe emoționale.

După ce l-am văzut, m-am dat pe net să citesc două critici d-ale noastre și am rămas perplex. Una aparține lui Cristian Tudor Popescu, un critic de film cu notorietate, și o găsesc complet anapoda. Ratează cu grație subiectul de profunzime. Are o interpretare modelată de o perspectivă conservatoare tipică, de altfel, elitei intelectuale neaoșe. Se potrivește cu mesajul acestui film ca nuca-n perete. Iar cealaltă, care aparține unei jurnaliste, e hilară prin psihologizarea ei. Pune accent pe trauma psihică a personajului și abuzul mamei bolnavă psihiatric, iar în rest, nimic, zero, nichts, nada. (Can you see my smirk?). Ochelarii de psiholog clinician oferă atât de puțin aici. Tema filmului e dincolo de o simplă lectură în cheie clinică.

Filmul are o atât de evidentă aromă de justiție socială. E atât de evidentă că îți arde papilele gustative! Spre comparație, nu mai e atât de evidentă în Parasite (2019), un alt film excepțional. Apropos, cine sunt paraziții? Răspunsul vine după clasa socială din care faci parte. Într-adevăr, ”justiția socială” îmi pare a fi un concept exotic pe la noi. Mă tem că e (aproape) inexistent pentru upper class.

Scenariul împletește evenimentele din viața personajului Joker cu condiția și revolta ”clovnilor” sau a cetățenilor de rând, neajutorați și neglijați, față de un Sistem indiferent și populat cu indivizi inerți emoțional, nepăsători, aroganți și lipsiți de empatie. Sounds familiar?  

Clovnii reprezintă acea categorie socială defavorizată, discriminată și tratată cu dispreț de Sistem. De altfel, avem un Sistem nedrept prin aceea că favorizează pe cei puternici și taie orice șansă de mai bine celor mulți, defavorizați sau bolnavi. După care, se justifică pervers pentru conduita inumană atribuindu-le culpa: ei nu vor să muncească, nu vor să profite de oportunități, nu sunt inteligenți și harnici. Cei mari și puternici nu se întreabă niciun moment că poate contextul social e unul potrivnic tuturor celor mai mici, mai slabi și mai jos pe scara socială. Realitatea socială nu e una egală pentru majoritatea. Se cheamă că o societate suferă de inechitate socială prin favorizarea celor puternici în detrimentul celor slabi.

Sunt acei ”clovni” care nu muncesc, nu profită (auzi!) de oportunități. Să-și mai ia un job, nu-i așa? După ce se spetește 10 ore zilnic pe nasturi. Poftim cazul de la noi în care mediana (nu acea medie înșelătoare din statistici oficiale) veniturilor în această țară e în jur de 300 de euro. Înseamnă că 50% din populația acestei țări câștigă mai puțin de 300 euro! Dacă faci un calcul după ”coșul de cumpărături”, vei descoperi că aproape jumătate nu și-l permite. Unde e bunăstarea celor mulți, însemnând un trai decent ce acoperă lejer acel coș de cumpărături? Oricum, ”clovnii” sunt docili și uituci. Vorba ceea, niște triști. Aproape că nu mai au ce face, fiind prea săraci, ne-educați, neputincioși și bolnavi. Deși, dacă o societate civilă a ajuns docilă, îngenunchiată, atunci Statul ajunge prea puternic într-un sens tiranic.

Personajul Arthur Fleck (alias Joker), interpretat măiastru de Joaquin Pheonix care a primit un Oscar, are un comportament ucigaș precum Joker-ul din filmele cu Batman. Însă e cu totul alt personaj. E un altfel de Joker, nu un sociopat chiar dacă are un istoric de abuz din partea mamei aparent bolnavă psihiatric. Deși interpretabil, abuzul și boala mamei lui ar putea fi o înscenare a bogatului Thomas Bayne, probabil tatăl lui, ca să scape de complicațiile unei aventuri romantice și responsabilitatea de părinte.   

Arthur Fleck are o condiție neurologică. Râde compulsiv în situații de teamă și stres. E un râs al disperării și ulterior devine unul al sfidării. Deoarece, Joker e un prototip al ”clovnilor”, acei oameni abuzați, temători și ajunși la disperare din cauza unui Sistem injust ce îi tratează cu dispreț atunci când reușește să-i vadă. Altfel, ei nu există.

Joker râde necontrolat și nervos și ucide oarecum controlat. Își alege țintele. Sfidează, se răzbună și încalcă, astfel, norme sociale și morale în semn de protest violent față de Sistemul injust și abuziv, care susține depravarea unor privilegiați doar pentru că fac parte din clasa socială superioară (scena din metrou cu cei trei inși la costum dar violenți în mod gratuit cu el, clovnul).  

Filmul propune o reparație simbolică la disperarea socială a ”clovnilor”. E un film despre boală socială, despre cum marii bogați ai lumii rânjesc cu dispreț la suferința celor mulți. Râsul de Joker e un răspuns simbolic, pe măsură. E zgomotos, aproape violent prin tonus și de necontrolat. Devine o armă a sfidării și disprețului pe măsură ce Arthur Fleck preia controlul și scapă din ”neputința învățată” într-o lume abrutizată, indiferentă la suferința din strădania lui de a-și duce viața într-un fel corect. Suferă o transformare. Devine Joker. Pare de o luciditate aproape ireală, deși are și halucinații. Și nu știm, în unele momente, dacă chiar are (sau nu) mintea lucidă sau psihotică. Însă, cert e că realizează ipocrizia și cruzimea celor puternici față de cei slabi asemeni lui și acționează răzbunător. Ucide cu ușurința unui prădător care te surprinde, pentru că nu mai are nimic de pierdut.

Ultimele scene din film sunt cheia. Dialogul cu realizatorul emisiunii, interpretarea lui De Niro, și scena finală, când se ridică pe capota mașinii, după ce a fost scos pe brațe de ceilalți clovni, dansează și își creionează cu sângele din colțurile gurii un zâmbet larg, de-o calmitate sfidătoare și victorioasă. Joker reprezintă un protest.

Mi se pare un film ce nu are cum să nu-ți trezească empatia pentru condiția lui. Dacă ai o minte deschisă și oarecare sensibilitate, nu poți să nu suferi odată cu Joker. Ba chiar, să te bucuri, deși ar putea fi indezirabil social, pentru actele lui de revoltă violentă la adresa unui Sistem abrutizat. Cumva, în sinea ta, simți că are dreptate și că merită prețul.