Sa ne imaginam ca faci genuflexiuni. Multe genuflexiuni. Sau ca faci jogging. La un moment dat simti ca „trebuie” sa te opresti, pentru ca altfel parca se rupe ceva in tine, iti vine sa lesini sau cine stie ce alte evaluari iti mai trec prin cap insotind senzatia durerii. Daca esti mindful, poti observa cum o voce se insinueaza in modul crescendo: „Nu mai poti. Gata. E suficient pentru azi. Ti se rup matele! Vei crapa, daca nu te opresti! Opreste-te!”
Te poti opune acestei senzatii obligatorii, insa cum faci asta? Unii reusesc (probabil te afli printre ei), iar aceia care fac sport in mod regulat rezista durerii si pot continua cu genuflexiunile sau alergarea.
Stiinta psihologica ne ofera un instrument cognitiv pentru auto-motivare. Dialogul cu sine (adresarea la persoana a doua) este acest instrument. La validarea lui empirica a contribuit si un cercetator de origine romana, Sanda Dolcos. Anul trecut impreuna cu echipa sa a publicat in European Journal of Social Psychology rezultatele obtinute din trei studii experimentale care pun in evidenta eficacitatea adresarii directe la persoana a doua (Tu) in auto-motivare comparativ cu adresarea la persoana intai.
Asadar, poti continua munca sau activitatea cand te impulsionezi cu niscaiva indemnuri adresate tie ca si cum ai fi o alta persoana. Nu trebuie sa te intereseze „de ce” nu poti continua sau „de ce” iti vine sa renunti. Cauzele (absconse in inconstient!) sunt inutile, fiind inventii ale mintii tale.. Explicatia cea mai simpla e ca te epuizezi si de regula renunti, deoarece autocontrolul e o resursa psihologica limitata. (stiu, stiu, multi specialisti in ajutor psihologic nu cred in aceasta teorie)
Daca nu stii cum, iti sugerez sa-ti alcatuiesti o lista cu doua, trei indemnuri incurajatoare pe care le poti afla urmarind cum unii antrenori incurajeaza sportivii de perfomanta. Vei tine la indemana lista ca in situatiile dificile ce-ti solicita efort voluntar sustinut sa le poti aplica.
Unii parinti reusesc sa faca asta cu prichindeii lor. Reusesc sa-i impulsioneze fara sa apeleze la tertipul clasic al amenintarii cu pedeapsa (ceea ce nu inseamna ca acesta nu-si are rostul sau) sau la acela cu rugamintile fierbinti. Altii nu, facand o confuzie intre poliloghia moralizatoare – un cantat la fluierul piciorului cu incurajarea.
Poate n-ai avut parte de parinti intuitivi si toleranti cu greselile tale. Dar tu poti fi un astfel de parinte. Poti incepe cu propriul sine.
P.S. Acesta e un text publicat dupa zece zile de la ultimul, deoarece ma aflu in vacanta undeva aproape de Delta Dunarii. Nu-ti pot comunica locatia exacta de teama echipelor de paparazzi.