Trauma ca teorie a devenit, în zilele noastre, imposibil de contrazis. A căpătat un caracter tautologic. Să vedem câteva exemple:
- Ești anxios? Probabil ai fost rănit – traumă. De unde știm? Păi nu vezi cât de anxios ești?!
- Ești distant? Ai învățat să te protejezi – traumă. De unde știm că e traumă? Păi, uite, nu reușești să te apropii.
- Ești dependent? Încerci să-ți reglezi durerea traumei. De unde știi? Ai încercat și nu ai reușit să te rupi de dependența asta.
- Ești perfecționist? Încerci să demonstrezi că ești suficient de bun… poți completa tautologia.
- Nu poți spune „nu”? Ai învățat să-i mulțumești pe ceilalți… idem.
- Spui prea des „nu”? Poate că te aperi de apropiere – traumă. De unde știm? Observăm cu aplici ”nuul” prea des chiar și când îți dorești apropiere.
Seamănă cu psihanaliza lui Freud. Dar psihoterapia s-a îndepărtat demult de teoria cu complexele și dezvoltarea psiho-sexuală. Și a cotit-o spre dogma traumei.
Celebrul Gabor Mate, aproape o icoană pentru unii psihologi, are o contribuție aici prin popularizarea căutării traumei în orice experiență adversă. Dar nu orice se explică prin traumă psihologică. Un profesionist știe asta de la bun început. Comportamentele umane au cauze multiple. Și nu e musai ca una dintre ele să fie trauma.
Așadar, nu transformăm teoria traumei în dogmă. Nu ar fi tocmai științific. Ah, stai, parca aud… psihoterapie nu e o știință! Dar nu pe știință psihologică se bazează? Dacă nu, Houston, We’ve got a problem!