Când un prieten apropiat îți spune cu sinceritate defectele pe care le vede la tine, este firesc să te simți rănit. Adică, dacă ești om. Dacă ești reptilian, probabil treci cu vederea inepția amicului, deoarece tu știi bine că ”nu vede bine săracu și are nevoie de un control oftalmologic dar și psihiatric”.
Înainte de orice, să facem o distincție. Exprimarea sinceră vizavi de calitățile tale nu e totuna cu criticismul. Două specii diferite. Dar, sigur, poți lua cu ușurință sinceritatea cuiva drept criticism mai ales dacă ai avut părinți echipați cu atitudine critică by default.
Prietena se exprimă sincer. Îți pune degetul pe un defect sau mai multe. Oare ești capabil să-i mulțumești pentru onestitate, pentru curaj, pentru faptul că se expune riscului de a deveni „fostă prietenă”?
Însă, corpul tău reacționează din reflex psihologic. Imaginea de sine pare amenințată. Văleu! Pe interior, o contracție în stomac și o dorință puternică de a-i reaminti că nici ea (el) nu e tocmai perfectă. Și, gata, se iscă uraganul!
Sinceritatea are un farmec paradoxal. O cerem („Spune-mi adevărul, te rooog!”), dar ne rugăm în gând să fie unul ușor digerabil. Ceva de genul: „Ești minunat, dar… poate, uneori, ești prea implicat.” Asta are trecere. Dar dacă prietenul îți spune ceva de tipul „ai tendința să crezi că doar tu ai dreptate”, ce te faci? Auzi, tendința, ceea ce e oricum elegant. Hopa, asta nu mai e sinceritate. Devine atac la persoană!
Reacția ta la sinceritatea prietenei e semnul că dumneaei a atins un punct sensibil, adică o zonă în care imaginea de sine nu se pupă chiar perfect cu realitatea. Chiar dacă te pupi în oglindă! Acolo doare. Dar și acolo creștem. După ce trece primul impuls de a ne apăra (sau de a schimba subiectul spre „ai văzut ultimul episod din serialul Povestea Slujitoarei?”), vine momentul curios al reflecției. Poate chiar are dreptate. Poate nu total, dar… ceva-ceva s-a activat.
Și atunci, dacă reușim să nu luăm totul ca pe o agresiune, descoperim ceva fabulos: că prietenul nu ne vrea răul, ci ne provoacă la ”creștere”. Fabulos, da, deoarece îi pasă! Îți vrea binele. Oh, dar, da! E valabil numai la aceia dintre noi care chiar caută să devină ”oameni mai buni”. Nu poți stimula ”creșterea” la niște încuiați. Te epuizezi de pomană, încercând: ”Cred că ești un piculeț încuiat”. Atâta îți trebuie! Ai băgat Uraganul în casă. Psihologia socială ne arată că o persoană este relativ opacă vizavi de propria cunoaștere. Nu se (prea) conștientizează în neajunsurile ei. Calea potrivită e prin ochii prietenilor și prin observarea acțiunilor, faptelor tale.
Așa că data viitoare când cineva apropiat îți spune ceva neplăcut, în loc să reacționezi defensiv, poți încerca ceva radical: să respiri adânc, să zâmbești și să spui „mulțumesc că ai avut curajul să-mi spui”. După care, desigur, să te duci acasă, să te uiți în oglindă și să te întrebi dacă nu cumva avea un strop de dreptate. Sau, dacă e prea devreme pentru introspecție, măcar să pui de niște ceai și să-ți alinți pisica (sau pisicul).