Cartea cu acest titlu, publicată acum doi ani la noi, am auzit că se află la librăria găzduită de facultatea de psihologie şi ştiinţele educaţiei (Universitatea din Bucureşti). Dacă se va întâmpla minunea lecturii ei, mă tem de un pocinog la nivel colectiv. Vor sări ochişorii pe masă de la tensiunea intraoculară, iar domnişoarele mai sadice îşi vor face mărgele din ei în timp ce câţiva domni vor juca un biliard de pomină (sau invers).
Să-ţi zic de ce. Autorul ei este celebrul Moş Martinică Seligman, preşedinte APA în 1998. Dumnealui are neobrăzarea în 1993 să publice această lucrare în care trece prin furcile caudine mişcarea de dezvoltare personală şi self-help laolaltă cu psihoterapiile bazate pe modelul psihodinamic (da, acela cu traume şi probleme în copilărie care influenţează viaţa adultului). Atenţie! În 1993, acum câţi ani până la publicarea la noi? Exact. Acum 20 de ani, draga mea.
Vor descoperi printre altele (de ex, de ce dietele sunt pierdere de vreme), lecturând această carte, de ce „copilul interior” e o metaforă superfluă. Vindecarea copilului interior e promovată în mişcarea psihologică a recuperării copilăriei. Un curent de gândire (înflorind în puzderie de forme de psihoterapie) care are drept premisă centrală următoarea idee:
Problemele sau simptomele (psihice/somatice) adultului sunt datorate abuzurilor şi conflictelor din copilărie (în relaţiile cu părinţii şi alţi membrii ai familiei extinse) asociate unor emoţii toxice refulate pe nivelul inconştient al psihicului sau/şi în corp.
Rădăcina acestui curent (vezi bine, cu o viziune dualistă vizavi de problema minte-corp) se află în teoria psihanalitică, o teorie rezistentă la trecerea timpului asemeni dogmelor religioase si… pietrelor. De ce? Explică orice referitor la minte şi comportament şi nu oferă posibilitatea infirmării ei, deoarece nu face predicţii, ci doar oferă explicaţii post-hîc, pardon, post-hoc (după eveniment). Iar asta oferă posesorului acestei teorii iluzia controlului. De obicei, terapeuţii care lucrează în baza acestei teorii sau derivatelor sale îşi îndeamnă clienţii să-şi descarce trăirile (catharsis), să-şi ierte părinţii, ulterior unei întâlniri în care şi-au exprimat ostilitatea, ura, supărarea şi să sape prin amintiri după conflicte şi traume, ajungând să fabuleze ameţitor pentru orice om cu scaun la cap (si care ştie de fenomenul “split-brain”). Uneori, în tentativa de a se elibera de emoţiile toxice, aceştia sunt încurajaţi de terapeut să bată perne, scaune şi fotolii. Iar asta când nu-şi bat capul cu interpretări la graniţa cu delirul sau confabulaţia. Crede-mă, pe cuvânt, zece ani am crezut în asemenea aiureli, deoarece nu înţelegeam metoda ştiinţifică.
Evenimentele copilăriei (aproape indiferent de suferinţă) au o influenţă zero (cel mult minusculă) asupra problemelor unui adult. Sigur, cu excepţii , cum ar fi cazul unui copil care îşi pierde mama înainte de 11 ani (valabil în cazul fetelor, nu şi băieţilor). Dar, dând excepţiile deoparte, studiile controlate susţin absenţa sau influenţa minusculă a copilăriei din familie asupra prezentului vieţii de adult. De ex, evenimentul unui divorţ, atât de trâmbiţat drept experienţă traumatică, nu lasă urme în personalitatea sau dezvoltarea emoţională a unui copil decât dacă a fost încărcat de ostilităţi profunde între cei doi parteneri (deşi divorţul părinţilor e un predictor (slab) pentru divortul de mai tarziu al copiilor). Nici nu îi afectează negativ relaţiile romantice de mai târziu. E doar folclor psihologic perpetuat în filme, în lucrări şi articole scrise de specialişti cu o slabă (sau proastă) întelegere a metodei ştiinţifice sau doar ignoranţi vizavi de domeniul geneticii comportamentale.
Dogma psihologică în dezvoltare personală şi psihoterapie e că problemele adultului pot fi rezolvate prin apelul la trecut sau la istoria copilăriei sau prin tratarea relaţiilor cu părinţii, deoarece ei cred cu obstinaţie că problemele adultului sunt determinate de evenimentele copilăriei. Această teorie e vehiculată şi de publicul larg, nu doar de profesionişti în ajutor psihologic. Frecvent mi s-a întâmplat ca persoane ce mi-au solicitat asistenţă să se mire că nu-i întreb (decât contextual) despre copilărie, despre mama şi tata, bunica, bunicul şi pisica. Dovezile ştiinţifice nu susţin asemenea explicaţii, iar eu, evident, mi-am propus să fiu redundant. (poţi găsi referinţele oferite de Martin Seligman).
Sigur, istoria e importantă (pentru istorici şi arheologi), dar nu ca explicaţie la problemele vieţii adulte. Datele oferite de studii ştiinţifice (care controlează variabila “gene”) nu susţin aşa ceva. La fel ca în istorie şi sociologie, putem detecta tipare, în plan psihologic, tipare mentale cu rădăcini in copilărie. Însă insightul asupra lor e începutul cunoaşterii de sine şi schimbării (practica meditaţiei aduce limpezime aici). O persoană depresivă nu are nici un beneficiu în prezent de pe urma analizării relaţiei cu figura paternă/maternă. Această legătură e numai în mintea terapeutului. Şi, care, din ignoranţă îi induce această legătură cu potenţial iatrogenic pacientului. Săpăturile după conflicte inconştiente nu-l vor ajuta să se descurce cu provocările de zi cu zi, fiecare zi fiind în sine o mare provocare.
„Coming to grips with your childhood will not make your adult problems go away. Working through the past does not seem to be any sort of cure for troubles. Coming to grips with your childhood will not make you feel any better for long, nor will it raise your self-esteem.” („What You Can Change… and What You Can’T”, 2007, pag. 73%)
Terapiile psihologice orientate predominant către trecut sunt de prisos când nu sunt variabil cu efect nocebo sau, în cazuri fericite, cu efect placebo. O terapie devine sanogenă când e orientată spre viitor, plecând de la acceptarea prezentului şi schimbând (în comportament şi atitudine) în prezentul vieţii ceea ce poate fi schimbat în limitele realităţii (without digging!). Aceasta ar fi una din ideile forţă comunicată publicului larg de către Martin Seligman prin cartea sa în urmă cu 22 de ani. (multe alte idei “cutremurătoare” merită atenţia noastră şi poate voi reveni cu detalii). Oare cât va dura în ani până va pătrunde în folclorul psihologic românesc? Sau măcar până la asimilarea ei în lumea psihologiei academice.
Pot susţine această idee zilnic, înşirând argumente ca să le audă cine? Câţiva. Mare noroc, cu minţile mai tinere sau mai flexibile cognitiv. Sau mai libere. Aproape sigur aceştia vor face o diferenţă calitativă pe piaţa de cerere şi ofertă în servicii psihologice de dezvoltare personală şi terapie. Însă, peste câţi ani?