Am fost la un moment dat pasionat de terapia cognitivă. CBT-ul (Cognitive-Behavioral Therapy) ne vinde o promisiune liniștitoare: dacă urmezi pașii corecți, lucrurile se vor îndrepta. Nuuu… Sau, cel puțin, experiența mea nu poate valida această regulă.
În clubul dumnealor (al iubitorilor de ”sibitivism”), totul e frumos cadrat. Cu fișe, săgeți, coloane, distorsiuni cognitive boldate, ca într-un IKEA al minții. Totul e clar, ordonat și, mai ales, controlabil. Și știm cât de tare place asta creierului!
În acest vis frumos (da, e un vis!), terapeutul devine o prezență vagă. Nu prea mai are personalitate. Nu are zile proaste. Nu se plictisește. Nu se apără, ci aplică protocolul. Bifează obiectivele și merge mai departe.
Doar că… surprizicăăă! Terapeutul e om, nu AI. În broșura imaginară a CBT-ului, terapeutul este un ideal și știi bine că am un ghimpe cu idealurile sau, mai precis, cu zeitățile întruchipate în oameni. Poftim idealul de om sau Übermensch?
- calm, rațional, bine reglat emoțional;
- curios, dar nu prea curios;
- empatic, dar fără să se implice;
- prezent, dar nu deranjant.
Un fel de terapeutul de manual, cu afect calibrat și reacții predictibile.
Însă, cine are o practică regulată și experiență cu oamenii știe că lucrurile stau nițel diferit. Sunt terapeuți care iubesc CBT-ul nu (doar) pentru eficiența lui, ci pentru că oferă ceva extrem de prețios: o structură (sau defensă?) împotriva haosului emoțional.
Clientul plânge? Rapid, o fișă.
Clientul e confuz? O psihoeducație.
Clientul e furios? Să vedem distorsiunea.
Nu pentru că aceste intervenții ar fi greșite, ci pentru că, uneori, ele funcționează ca strategie de evitare emoțională elegantă.
În teoria CBT-ului se vorbește mult despre neutralitate, cu împrumut de la tătucul psihanalizei. Înseamnă că noi ar trebui să credem că terapeutul CBT-ist nu judecă, nu impune, nu interpretează. Doar ghidează. Doar testează ipoteze. Wunderbar! Sună minunat, dar până când îți dai seama că:
- un terapeut rigid va „testa” ipoteze cu aer de corectură școlară;
- un terapeut anxios va respecta protocolul ca pe o rugăciune;
- un terapeut grăbit va transforma colaborarea în „hai să terminăm exercițiul”.
Aceleași tehnici, dar rezultate complet diferite. Coincidență? Desigur.
Să le amintim ce ne spune cercetarea empirică în psihoterapie?
Cercetarea spune (insistent, dar politicos) că alianța terapeutică contează mai mult decât tehnica. Vai! Dar ”alianța cu beneficiarul” e o variabilă incomodă, deoarece nu încape bine într-un tabel Excel sau o fișă de lucru.
Să le reamintesc ce e cu ”alianța terapeutică”. Ea ține de:
- cât poți sta cu neștiința, ambiguitatea și incertitudinea;
- cât de repede vrei să „repari”;
- cât de confortabil(ă) ești cu emoția celuilalt;
- cât de amenințător ți se pare stilul interpersonal al clientului/clientei.
Mai reia o dată. Toate acestea țin de personalitate, nu de protocol. Și nu se învață din fișe și nici din supervizare.
În forma sa mai dogmatică, CBT-ul ne sugerează subtil că:
- suferința e o eroare de gândire; că vine din erorile de gândire sau distorsiuni cognitive;
- emoțiile sunt consecințe, nu mesaje;
- dacă nu funcționează, probabil clientul „nu aplică”.
Este o viziune prea optimistă asupra lumii. Și foarte convenabilă pentru terapeut.
În loc de o concluzie, îndrăznesc o întrebare. Bine, bine, CBT-ul funcționează. Are camioane de dovezi. E metodologic lejer să le testezi fișele. Doar că ele, fișele, funcționează prin oameni, nu prin ele însele. Așa că poate întrebarea nu este ”Ce tehnică folosești?” (am fost adesea întrebat), ci:
”Ce faci tu, ca persoană, atunci când tehnica nu mai ajută?”
D-abia aici începe terapia. Restul e protocol.