Iluzia consensului este un tip de eroare (bias) cognitiv-socială. Când ni se pare că opiniile, credințele și valorile noastre sunt împărtășite de majoritatea. Dacă eu cred că muzica rock e superioară altor genuri, atunci și restul lumii știe asta. Zici că nu-i așa? Ce aș alege între Ed Sheeran și Taylor Swift?
Această iluzie își are originea în laboratoarele lui Solomon Asch, cercetător psihologic de prin anii ’50. Domnul Asch nu a inventat conceptul, dar a demonstrat că percepția unui consens – chiar și unul fabricat cu câțiva complici bine instruiți – ne poate face să ne îndoim de propria vedere. Subiecții lui vedeau la propriu o linie ca fiind ca celelalte deși măsurătoarea era diferită. Dacă toată lumea „vede” că linia scurtă e de fapt lungă, poate… am văzut eu greșit? Se întrebau subiecții dumnealui. De ce? Subiectul era pus într-un grup unde fiecare (complici cu cercetătorii) vedea același lucru. Consensul lor creea acea presiune socială față de care subiectul se îndoia de propria percepție, de altfel, corectă. Și, în consecință, răspundea întocmai ca grupul (se conforma percepției din grup). Evident, nu cu toți subiecții se întâmpla fenomenul. Dar cu cei mai mulți, da.
Această vulnerabilitate la consens (real sau imaginar) a inspirat ulterior cercetările care au definit termenul în mod oficial. În 1977, Ross, Greene și House au arătat clar că avem tendința de a proiecta propriile noastre preferințe asupra mulțimii. Se pare că e mai comod pentru ego-urile noastre: „Eu sunt rațional, deci probabil și ceilalți sunt ca mine.”
De fapt, nu proiectăm doar opinii, ci și norme morale și comportamente. Dacă pe tine te preocupă dezvoltarea personală și dieta sănătoasă, tinzi să crezi că alți semeni îți seamănă. Dar, după cum intuiești, dacă nu ești prins în iluzia consensului, foarte puțini dintre concetățeni fac sport și mănâncă sănătos în mod regulat. Sau, dacă îți achiți cu stoicism taxele la Stat, tinzi să supra-estimezi măsura în care ceilalți fac la fel. Datele ne arată altceva. Statul pare incapabil (sau evită?) să colecteze ceea ce i se cuvine.
Iluzia consensului este un fel de selfie psihologic: ne facem poză la propria mințișoară și apoi o lipim peste chipurile celorlalți oameni, convinși că ne seamănă. De unde și așteptările nerealiste față de ceilalți. Nu avem aceleași minți, motiv pentru care ce-mi place mie nu e musai să-ți placă și ție. Respirăm adânc și nu sărim la jugulară atunci când descoperim contrariul – de la preferințe triviale până la unele cu impact social, cum ar fi, cele politice sau de sistem economic.
Însă, tindem să vedem consensul. Iar asta e bine, deoarece deschide portița negocierilor. Până când descoperim că celălalt preferă ceaiul verde cu ghimbir și crede în legea karmei? Brusc devine persona non grata? Da, unii sunt așa de obtuzi de-ți vine să te urci pe pereți sau să te muți în pădure cu ursul și veverița.
Un mic antidot? Puțină curiozitate reală. Puțină verificare. Și, poate, un strop de umor când descoperim că lumea nu e chiar așa cum ne place nouă să credem.