Ai și tu momente în care simți că mintea e ca o muscă prinsă într-o pânză de stimuli pixelați care se mișcă repede, țipă mai tare decât necesită viața reală și promit, cu fiecare clic, un univers mai interesant decât orice altceva?
Se numește TikTok. Sau Reels. Sau Shorts.
De fapt, e un același animal: un șir nesfârșit de clipuri care îți conving creierul că nu are rost să depună efort când poate primi moment cu moment infuzii de dopamină.
Sigur ai auzit de efectul ”brain rot”. Mai ales dacă citești din acest blog de unde se inspiră psihologi și ne-psihologi formatori și influenceri.
Asociația Americană de Psihologie (APA) ne-a comunicat cel mai serios avertisment:
Urmăritul de videoclipuri ne „putrezește creierul”.
Urmează să ni-l comunice și APR sau Asociația Psihologilor din România, pe când va face plopul pere și răchita micșunele. APA a analizat nu unul, nu două, ci 71 de studii, cu aproape 100.000 de participanți. Rezultatul: creierul nostru nu prea poate ”digera” clipurile de 8 secunde în care cineva dansează, sparge un ou, schimbă ținute și ne arată pieptul voluptos sau explică teoria relativității în 12 cuvinte (de obicei prost).
Vrei să știi ce anume „putrezește”?
– Atenția. Se micșorează ca o plantă care n-a mai văzut lumina zilei.
– Controlul inhibitor. Adică abilitatea de a nu da scroll. (Da, ironia e intenționată.)
– Motivația pentru activități lente. Citit, studiu, cugetare profundă, unde creierul ”dresat” cu videoclipuri ridică din umeri: „Nu ai ceva cu efecte speciale?”
În plus, excesul de filmulețe rapide are darul să încurajeze tot soiul de ”ciuperci” emoționale: anxietate, singurătate, probleme cu somnul, imagine corporală distorsionată. Da, ciuperci, deoarece se extind în toate zonele vieții. Pe scurt, un mic coșmar ambalat în muzică și animație AI.
Ne place, bineînțeles, pentru că e perfect calibrat pe sistemul nostru de recompensă (sistemul dopaminergic din creier). Fiecare swipe e o tombolă psihologică: „Oare următorul clip va fi și mai amuzant? Mai șocant? Mai satisfăcător?”
Și când creierul începe să se obișnuiască cu intensitatea și viteza acestor stimuli, realitatea devine prea… reală. Prea lentă. Prea puțin editată. Deci, plictisitoare, încât cu toții dezvoltăm simptome de ADHD.
Recomandarea mea din final de articol e de o frumusețe aproape comică:
Dacă simți că te-ai ales cu brain rot, ia o pauză și citește o carte.
Bine, îmi place să cred că nu e pentru tine din moment ce citești aici, un blog doldora de texte și mai nimic altceva. Totuși, pentru unii oameni sună ca și cum ai spune cuiva prins într-o furtună de neoane, ecstasy/MDMA și ritmuri dark techno industrial bass: Respiră, privește un copac, fii zen. Dar, de fapt, are sens. Despre cât bine face lectura creierului, am scris aici. Creierul are nevoie de spațiu neaccelerat. De tăcere. De plictiseală. De lucruri lente, care nu vin cu culori și oameni nătăfleți pe fundal.
Ca un micuț adevăr filosofic, poate că „brain rot” nu e despre putrezirea creierului, ci despre atrofierea capacității noastre de a fi prezenți. Prezența înseamnă atenție la ceea ce e în jur dar și înlăuntrul ființei. Când totul e ultra-rapid, mintea își pierde răbdarea de a contempla, de a rumega, de a trăi cu consistență, cu textură, cu profunzime. Și fără consistență, ajungem o specie de înaripați mentali care zboară din clip în clip, din emoție în emoție, fără să atingă solul.
Dacă ai citit până aici, felicitări! Tocmai ai oferit creierului tău câteva minute de respirație profundă, neîntreruptă de algoritmi. Și dacă simți impulsul să intri pe TikTok acum… ei bine, controlul inhibitor încă este reparabil cu fiecare oră de deconectare de la ecranele cu videoclipuri.