Max Weber, genialul sociolog, visa la birocrația perfectă: reguli clare, ierarhii elegante, oameni promovați după merit. În capul lui, totul mergea ca ceasul elvețian. Dumnealui susținea meritocrația, o structură de promovare în funcție de merite și competențe. Sună bine, corect? Rămâne o idee tare îndrăgită în capitalismul neoliberal (susținut de oameni care se închină la Sfântul Profit). Astăzi, alături de alții, mă întreb dacă nu cumva această meritocrație e o iluzie. Să vezi de unde pleacă.
Un tip pe nume Laurence J. Peter, un psiholog canadian și educaționalist, dotat cu umor britanic, privea critic la aceleași birouri de prin administrații de orice soi și comenta: „Ha! Observați cum fiecare om ajunge exact până acolo unde nu mai știe ce face!”. A scris o carte indigestă pentru fanii sistemelor birocratice.
Și așa s-a născut principiul lui Peter: în orice organizație (privată sau de stat), oamenii sunt promovați până la nivelul lor de incompetență. Practic, succesul anterior devine o invitație la… anxietate profesională, dar și impostură.
Din punct de vedere psihologic, Weber descria structura exterioară, în speță roluri sociale și profesionale dintr-un sistem birocratic. Peter dezvăluia dezordinea interioară, care se reflectă la un nivel sistemic de tip birocratic. Oricare organizație se va umple, treptat, cu oameni promovați la nivelul maxim de incompetență. Aceasta pare a fi tendința ”meritocratică” în oricare ierarhie.
Ideea e simplă: a fi bun la un lucru nu garantează că vei fi bun la următorul. Dar organizația te promovează îndeosebi dacă ești tipul motivat și ambițios sau, mai simplu, merituos. Însă, motivația și ambiția nu înseamnă competențe! Evident că nici combinațiile și relațiile. Dacă obții rezultate în actualul rol profesional, asta nu garantează că vei avea și în alt rol.
Ia să vedem în cazul psihologilor. (Deja știm bine cum arată la politicieni și funcționari de de rang înalt). Dacă ești bun la consiliere, atunci nimic nu garantează că vei fi bun la supervizare. Sau, dacă te pricepi la teaching, nimic nu garantează că vei fi priceput în consiliere sau pe o funcție managerială. Pare de bun simț? Este, doar că noi, oamenii, tindem să ne umflăm faima, statusul și prestigiul. Tindem să credem că ne pricepem la dităte. Cum era vorba, românul se pricepe la sport, politică, economie și, desigur, psihologia că doar are școala vieții. Iar sistemul birocratic ne sprijină (cine l-a creat?). Da, e de partea noastră. Și aici intervine magia tragicomică a rolurilor:
ele nu se potrivesc mereu cu cine ești tu cu adevărat.
Așa că data viitoare când vezi pe cineva „încercând” să conducă un proiect sau o ședință, amintește-ți: s-ar putea să fi ajuns la un nivel de incompetență, conform cu principiul lui Peter. Și poți râde în sinea ta, pentru că toți am trecut prin asta la un moment dat.