Orice valoare, la fel adevarul, genereaza, desi sunt “obiecte” mentale, consecinte concrete. La fel se intampla si cu valoarea “adevarului”, in functie de care, mai ales cand este asimilata unor credinte, oamenii actioneaza sau se manifesta intr-un fel sau altul.
Daca eu cred (am o astfel de credinta) ca “afara ploua” si pentru ca urmeaza sa-mi scot patrupedul (pe care nu-l am, pentru ca ma iubesc pe mine, insumi) la plimbare, imi voi lua umbrela. Crezi ca am fost influentat de propria credinta?!
Acesta e adevarul meu. “Afara ploua”. Tu ma contrazici. Nu ploua (in capul tau ploua!), imi semnalezi cu compasiune. Sau, pentru ca esti intr-un puseu profetic, imi declari cu patos, ca ploaia (din capul meu) va inceta si ca nu e nevoie (imi cunosti nevoia, fiind conectat(a) la mintea mea, ca urmare unei teorii a mintii rafinata sau datorita unei dechideri profunde in ajna chackra?) sa-mi iau umbrela.
Din tot acest discurs persuasiv lipsesc cu desavarsire dovezile. Iar faptul ca, descoperi o spita stramba la umbrela mea, nu reprezinta un mesaj subtil primit din maruntaiele universului (sursa divina) si nici o dovada irefutabila a “adevarului”.
Valorile morale, desi sunt obiecte imateriale (in plan psihologic), produc consecinte concrete. Daca te raportezi la un adevar (al tau) pentru care nu ai dovezi obiective (ale tuturor), acesta nu reprezinta un adevar decat in capul tau, in lumea ta interioara (si a altora asemeni tie). Daca tu iti suni un prieten si il intrebi despre ploaie, el iti va confirma adevarul, deoarece face parte din aceeasi categorie de “iluminati”.
“Prefer sa-mi oferi dovezi”, insist eu cu obstinatie. Discursul amicului dumitale nu e o dovada despre veridicitatea cerului senin. In baza unor dovezi subiective, generate de experiente psihologice launtrice, refuz sa iau decizii, daca ma auto-evaluez ca fiinta rationala. Tu, desigur, vei lua decizia de a iesi la plimbare fara umbrela, sustinand ca esti o fiinta rationala, care tocmai a judecat afirmatia “afara ploua” din perspectiva valorii de adevar si a luat o decizie rationala. Asa pare. Judecata ta, zisa rationala, nu are dovezi obiective.
“Ai privit afara pe fereastra? Nu, deoarece nu e necesar. Am incredere in ceea ce simt si simt ca e bine sa nu-mi iau umbrela”. Ceea ce simti tu, indiferent de intensitate, nu e de incredere cand vrem sa ne orientam prin lume sau in viata in functie de valoarea adevarului.
In baza unor “adevaruri” luam decizii si actionam sau, cu alte cuvinte, influentam (pozitiv/negativ) lumea si mediul din jurul nostru. Deoarece tu crezi ca “afara nu ploua (cer senin)”, vei pleca sa plimbi patrupedul fara umbrela. Acest “adevar” peremptoriu ar putea chiar sa-ti “furnizeze” o frumusete de raceala si intr-un caz extrem, iar istoria ne ofera multe exemple, te poate ucide sau ar putea sa-I ucida pe altii.
Apare o diferenta semnificativa pe care o poate face discriminarea (pe baza empirice obiective) dintre “adevar” si adevarul, sa zic asa, adevarat. Judecata in acest sens poate fi formata la copii inca din scoala. Povestile (teoriile) adevarate despre realitate trebuie, dupa mintea mea, delimitate de povestile “adevarate”. De ce ti-ai irosi timpul copiilor cu povesti “adevarate” cand cele adevarate (oferite de disciplinele umaniste si stiintifice) sunt fascinante si o viata de om nu-ti ajunge pentru a le cunoaste?
Este un apel catre tine, daca esti parinte, confruntat cu decizia participarii “vietatii” tale la orele de religie (optionale), de a judeca rational aceasta optiune. Nu e cazul, cred eu, sa-I faci rost de-o umbrela din paie. Dar ramane optiunea ta (cred ca deja a fost luata, dar o poti schimba), care, desi, poate, ai ratacit prin soare, poti in prezent decide ca prichindelul tau sau prichinduta ar putea avea ceva mai bun de facut in acele ore de la scoala impregnate cu “adevarul” inefabil al “cerului senin”.