trinitrotoluen

O persoana cu care lucrez de ceva vreme mi-a trimis un articol fulminant, aș zice, pentru psihologi (am motive solide, să nu mă definesc (profesional) ca psiholog; te poți gândi la mine ca la un vrăjitor, un guru sau ce vrei tu; wink!). Am asemănat articolul cu o bombă cu TNT. Poate induce o angoasă psihologilor clinicieni. Pentru clienți ar putea funcționa ca o eliberare. E posibil ca ei să ajungă la concluzia că stările lor emoționale neobișnuite în raport cu normalitatea socială să nu mai fie numite simptome. Ba mai mult să creadă că însăși eticheta lipită unor manifestări psihologice și fiziologice neobișnuite să fie o sursă de amplificare a lor. Lăsând deoparte (poți citi ”căpătând o distanță psihologică vizavi de”) manifestărilor lor, etichetele precum, simptome și tulburare (eu nu folosesc așa ceva), să fie chiar sursa amplificării.

Cu nițel patos injectat meseriei nobile, psihologii specializati in consiliere/terapie pot induce cu usurință efecte iatrogenice (vezi cazul traumatizării colective recente), astfel incat intervențiile lor să ducă la un răspuns nocebo. Și, mă poți crede pe cuvânt, am lucrat (si lucrez) cu câteva persoane care au parcurs terapii cu efect nul sau, chiar, nocebo . E suficient ca o persoană cumsecade, cu nevoi de echilibrare emoțională sau de validare in deciziile ei, să creadă via professional help (!), in ideea falsă că relațiile din copilărie cu părinții sunt matrițele pentru viitoarele relații sociale și intime cu adulții din jurul ei. Sau, mult mai nebunesc, să creadă că a avut parte de abuzuri în copilărie, iar o terapie ajută când amintirile reprimate/refulate sunt recuperate din inconstient (scatoalca fiind un abuz care te traumatizează ”psihic”). De aceea, eu am convingerea că terapiile orientate spre trecut (spre relațiile cu părinții sau cu antecesorii) sau sondarea inconștientului vor pierde tot mai mult teren și la noi.

Bomba cu TNT (și ceas) e creată de un baiat simpatic de la o universitate oarecare din State. Dumnealui e autorul  câtorva cărți, despre care poți afla pe site-ul personal. Una dintre ele imi e cunoscută pentru că ne descrie beneficiile personalității întunecate (deși mă pasionează iluminarea  și lucșii) pentru orice persoană ”normală”. Alături de această idee, aprofundată pe multe pagini, mai ne oferă una incendiară. Nu orice manifestare care iese din normă e simptomatică și merită un sindrom sau diagnostic.

Să-ți exemplific. O femeie solitară, bântuită de gânduri anxioase, stări de neputință si nemulțumire, aproape permanent îngrijorată de munca sa editorială, aflată la vârsta de 50 de ani, ți se pare că suferă? Ce crezi despre ea? Și ca să ne exersăm creativitatea și intuiția psihologică, poți oferi cel puțin trei scenarii alternative pentru viața ei (având la dispoziție doar acele informații)?

Te avertizez că psihologii clinicieni (și medicii psihiatri) se pripesc cu diagnosticele sau, in cazurile fericite, nevoia de mai multe informații, deoarece de la bun început o etichetă nosologică li s-a ivit in minte, iar investigația lor tinde să confirme eticheta (bias de confirmare). Tendința de a percepe simptome, boli, tulburări sau probleme psihologice în comportamente obișnuite (dar mai ales neobișnuite!) e investigată științific și binecunoscută. Spre stupoarea lor, expertiza oferită de experiență s-ar putea să nu fie decât o amăgire. O serie de studii pun în evidență că trainingul și experiența clinică oferă un sprijin limitat în evaluările clinice. Atât de limitat încât judecățile clinice sunt indoielnice.

Rezonez cu TNT-ul din articolul dumnealui, mai ales, că are in spate date, pe care le poti verifica chiar tu, dacă esti interesata sau daca ai avut o relatie cumsecade cu statistica. Ne oferă două meta-analize, alături de alte referințe, care susțin următoarea idee:

”… evidence continues to accumulate that distress can be healthy or irrelevant to your effort and progress toward meaningful life goals and your ability to navigate the shoals of the social world. It depends on the context or situation”.

Iar doi domni, exemple de indivizi auto-iluzionați vizavi de competențele lor, Richard Nisbett și Lee Ross te-ar putea lămuri că psihologia socială din facultatile de profil e la distanță de ani lumină de cunoașterea științifică actuală cu privire la rolul contextului, dacă lecturezi cartea ”The Person and the Situation: Perspectives of Social Psychology” (2011). Primul e profesor și cercetător la obscura University of Michigan, iar al doilea la pricăjita de Stanford. Ambele cărți, atât cartea lui Todd Kashdan, cât și aceasta ultima, sunt scrise pentru publicul larg. Nu pentru specialiști, deoarece specialiștii citesc direct de la surse?!