„Sufletul îşi continuă existenţa după moartea trupului. Acesta e un „adevăr” care se simte în inimă, nu se povesteşte cu logica. Cum spunea un clasic „oamenii spun că nu poţi trăi fără dragoste, dar eu cred că mai important e oxigenul”. Nici dragostea, nici oxigenul nu se văd. Ambele sunt invizibile şi ambele sunt simţite. Dacă te las fără aer, în trei minute vorbeşti în dodii, după care dai ortu popii. Fără dragoste, o duci bine o viaţă. Mai fadă, e drept, dar supravieţuieşti. În mod similar, în adancul sufletului tău, chiar daca nu crezi, simti că viaţa continuă dincolo de moarte. Si, sigur, simti ca ai suflet. Sufletul e invizibil (mai puţin pentru unii dotaţi), însă poate fi simţit aşa cum se întâmplă cu oxigenul şi dragostea. E dincolo de ratiune.”
Iartă-mă, că îndrăznesc. În ce fel simţi sufletul (presupunând că înţelegem aceleaşi lucruri prin „suflet”)?
„Prin toate funcţiile acestui corp, prin emoţii şi gânduri, prin sentimente şi visuri, percepţii şi amintiri.”
De ce ar fi nevoie de suflet pentru toate aceste funcţii şi procese? Creierul îmi pare suficient.
„Creierul e necesar. Dar nu suficient. Creierul e capabil de procesele si funcţiile fizice şi mentale prin intermediul sufletului. Fără suflet, creierul şi corpul se vor dezintegra. La baza vieţii se află sufletul.”
Ştiu că îndrăzneala mea întrece orice măsură, dar mai am o curiozitate. Cum anume face sufletul să fie posibilă viaţa dumitale sau a mea, de exemplu?
„Prin ADN, bineînţeles.”
În ce fel mai exact? Prin ce fel de mecanisme credeţi că sufletul influentează genele astfel încât să fie posibilă viaţa dumitale sau a unei veveriţe?
„Subtile.”
…… (Quod erat demonstrandum)