secretul emoțiilor noastre

Inspirat de experiența unei întâlniri de seară, îți amintesc ceea ce majoritatea manualelor de psihologie omite să menționeze. Deși, dacă vei citi cu atenție sporită prin manuale, vei descoperi secretul strecurat printre rânduri. (ți-am sporit atenția?)

Cei mai mulți oameni nu cunosc secretul. Mai nicăieri nu stă scris negru pe alb un simplu adevăr despre cum funcționează corpurile și creierele noastre. Funcționarea noastră e similară cu a multor mamifere. Și din nefericire, mulți indivizi gândesc și se comportă în baza convingerii că ei sunt speciali față de alte animale. Ei cred în distincția categorică între oameni și animale. De unde, bănuiesc și unele probleme emoționale. Da, secretul e despre emoții și ce să faci cu ele.

Am auzit (și ascultat) oameni care cu onestitate îmi dezvăluiau că nu știu ce să facă cu o emoție ori alta. Nu trebuie să ne mire. Unde să fi învățat? Și că au reacții emoționale la reacții emoționale (emoții de ordinul doi). Simt rușine dacă îmi vine să plâng… și nu mai plâng. Simt teamă când trăiesc o stare anxioasă și mă preocup cu altceva neimportant. Sau, se îngrijorează dacă simt tristețe. În consecință, sunt mai înclinați să evite orice stări emoționale preocupându-se cu diverse. Au strategii de evitare. Cel mai adesea, ei nu rămân în contact cu experiențele lor și nu prea știu ce simt. Și, totuși, dacă simt și numesc ceea ce simt, adică devin conștienți, urmează întrebarea: De ce mă simt așa?. Apoi, creierul trece la rezolvarea de probleme că doar asta e funcția lui primară: ”N-ar trebui, oare, să mă simt altfel?” și ”Ce e defect cu mine?”.

Evident că nu trebuie să simți o anume emoție conform unei rețete sociale sau opiniei vreunei persoane. Tu simți ceea ce simți și poți găsi o etichetă verbală cât mai apropiată de starea ce o conștientizezi. Cu ceva abilități creative, poți descoperi chiar și o metaforă pentru sentimentele tale. Și indiferent de emoție, te asigur că nu te-ai defectat. Interpretarea ca defect a ceea ce simți aparține unei viziuni patologizante, de care până și vremea de afară suferă (S-a stricat vremea!). Poate părea și comic dacă stai să te gândești puțin.

Împărțim cu verișorii noștri, alte mamifere, emoțiile simple, care fiind simple, sunt automate. Ele sunt semnale ale creierului (hărți cerebrale somato-senzitive), un fel de ”traduceri” pentru stările corporale în relație cu stimulii exteriori cu scopul ca vietatea să treacă la acțiune reglatoare.  Pe următorul nivel, simbolic și conștient, manifestăm emoțiile complexe sau sentimentele (sunt complexe, fiindcă implică aparatul lingvistic și cognitiv). Prin ele, de la nivelul sinelui conștient, putem acționa orientați de un scop explicit (formulat verbal, nu desenat). Iar de aici și suferința a cărei sursă stă în creierul capabil de legături simbolice între emoții, situații concrete și trenuri de gânduri. Așa că putem simți durere sufletească chiar și când suntem la o petrecere unde ar trebui să ne distrăm de minune.

Emoțiile sunt motivatoare și au strânsă legătură cu acțiunea. Sunt mecanisme de auto-reglare ghidate de creierul unui organism complex. Iar emoțiile permit unui organism, echipat cu imaginație și raționament, să răspundă creativ sau ne-stereotipic la cerințele din mediu. Ne permit, nouă oamenilor, ieșirea din tipare comportamentale sau din status-quo.

Între emoții și acțiuni există o buclă de feedback pozitiv. Asta se traduce așa: simți și acționezi în baza acestei simțiri (nu nesimțiri). La rândul ei, acțiunea întărește simțirea pentru următoarele situații similare. Dar bucla merge și invers, de la acțiune spre simțire. Acționezi și e foarte probabil să simți emoția cuplată (anterior) la acțiune. Spre exemplu, acționezi drăgăstos față de partenera ta (faci complimente, oferi aprecieri) și vei simți probabil afecțiune pentru ea. Sigur, e valabil dacă între voi nu a fost ridicat între timp marele zid chinezesc.

Important nu e să descoperi cauza din spatele emoției. Și dacă insiști, atunci nu vei descoperi decât noi și noi înțelesuri inventate de mințișoara ta (creierul tău e un narator grozav!). Ia uite că repet idei… din nou și din ou, nou. Oare mă rablagesc?

Cauza internă a emoțiilor e binecunoscută și am amintit-o deja. Emoțiile sunt semnale ale creierului care ne informează că există o variație în mediu și, implicit, probabil în mediul exterior. Și pentru că dispunem de limbaj simbolic, putem deduce rapid ce anume se petrece în contextul imediat. Adică, în termeni de cauze, vei deduce că un anume aspect din context te-a făcut să suferi amarnic sau să zburzi de veselie. Dar depinde la ce context te raportezi și ce e în joc pentru tine. De exemplu, dacă te afli într-o situație de evaluare cu miză pentru tine, vei simți teamă. Dar dacă ești într-una fără miză, atitudinea evaluativă a cuiva ar putea părea comică și probabil te-ar umfla râsul. E ca in unele cupluri în care el (sau ea) o face pe profesorul față de ea, studențica neștiutoare și amatoare.

Orice emoție e în relație cu un impuls specific (nevoie/dorință) spre acțiune. Însă, uneori poate fi mai dificil (psihologic) să distingem impulsul. De aceea, poate ajuta o întrebare precum: ”Când simți amărăciune, oare ce îți vine să faci?”. Poți, astfel, descoperi intenția sau impulsul din spatele emoției (complexe) de amărăciune.

Cât privește emoțiile simple sau automate,  intenția sau impulsul transpare mult mai ușor atenției tale. Însă, chiar și cele simple pot deveni complicate prin reacția la reacția emoțională, de unde și o dificultate de a le desluși, asociată, de regulă, cu blocaje în acțiune și probleme emoționale nerezolvate.

De-a lungul unei zile, corpul trece, fără motive serioase, prin diferite nuanțe emoționale. Ceea ce simți la un moment dat poate fi doar în baza stărilor corporale. Și se poate întâmpla să facem erori de atribuire pentru aceste nuanțe, deoarece ne-am socializat preluând (necritic) diferite reguli culturale și din familie despre cum ar trebui să ne simțim în cutare sau cutare situație socială.

Emoțiile mai și apar, și dispar asemeni valurilor din ocean. Deoarece tindem spre homeostazie, atunci nici emoțiile nu pot dura mai mult decât un termen scurt. Însă, această curgere a lor e tulburată de mintea care țese povești în jurul lor. Și te trezești intens preocupată din te miri ce. Te gândești, de exemplu, că tristețea din acest moment are o cauză absconsă, iar creierul inventează un scenariu, evident, ficțional.

Ceea ce vreau să precizez e că putem oferi interpretări eronate (de motive) emoțiilor noastre (în relație cu contextul concret sau simbolic (din cap). Și să ajungem într-o ruminație (analiză excesivă) pentru căutarea cauzelor din spatele emoțiilor și dorințelor pe care le simțim de-a lungul unei zile (iluzia introspecției). Unii ajung și la psihoterapie, unde cu ajutorul unui terapeut zelos, caută motivele din spatele emoțiilor și dorințelor, având așteptarea ca insight-ul asupra lor să le rezolve pe căi misterioase problemele de viață.

Emoțiile sunt de trăit pe deplin indiferent de registrul lor pozitiv sau negativ. Ele nefiind nici bune, nici rele, tind să apară și să dispară precum valurile într-un ocean. Da, mă repet. La fel și gândurile însoțitoare vin și pleacă asemeni trenurilor într-o gară. Nu toate, de-a lungul unei zile, merită atenția ta. Ele nu sunt importante decât în relație cu comportamente recurente care îți tulbură viața prin consecințe observabile. Aici te poți opri și reflecta…