Practica principală din educația neaoșă e critica negativă și ostilă. Generalizez? Da, nu am studii empirice pe eșantioane reprezentative, ci doar unele cazuri. Sunt îngrozit de ceea ce aud și văd în jurul meu din mai multe surse (toate secrete!).
Am în minte mai multe perspective: relația cu sine (în forul lăuntric), relațiile cu cei mici și relațiile adult-adult. Critica negativă și ostilă e produsă de acei oameni care sunt motivați de ostilitate și intoleranță, de incertitudine și nesiguranță sau de lipsa unor abilități și atitudini sănătoase. Sunt precum peștii în apă. Nici nu realizează când manipulează prin critici negative și ostile. Ei nu au habar că impactul pe termen lung e mutilarea psihologică: stima de sine instabilă, stări depresive și anxioase, nesiguranță și neajutorare.
În plan psihologic interior, poți avea (imaginar, da?) un tiran, care e un proces psihologic de tip verbal care se derulează automat. E acea voce cu care te identifici și care ghici ce face toată ziulica? Critică negativ orice gând, reacție sau acțiune a ta, dar și a altora.
Literatura empirică susține că dezvoltarea ”criticismului de sine” se întâmplă la copiii care au fost supuși criticilor ostile din partea altora (părinți, rude, profesori, educatori, colegi). Zis mai tehnic, cei mici ”internalizează” (învață!) criticile în baza unor reguli verbale care funcționează ca bariere psihologice.
În mințile noastre există o varietate de reguli și nu toate ne mai sunt, în prezent, utile. Rigiditatea lor devine problematică. Spre exemplu, una dintre reguli, pe care ai deprins-o din copilărie, ar putea fi ”Ar trebui să poți mai mult” cu corolarul ei ”niciodată nu e suficient”. Ai fost instruită prin condiționare s-o urmezi la fel cum urmezi o potecă prin pădure. La căpătul acestei poteci, unde riști să ajungi? La surmenaj cronic, la neglijarea relațiilor cu cei dragi și conflicte cu ei, la abandon și epuizare amestecate cu ură și ostilitate. În consecință, ce vei comenta în mintea ta? Că nu e suficient, că nu faci destul și că ar trebui să faci și mai mari eforturi. Împlinești profeția.
Criticile negative și ostile, în variațiilor lor de la o persoană la alta, ne transmit mereu și mereu un același set de idei-forță:
- ești defectă sau e ceva stricat cu tine;
- poți mai mult;
- ești un nimic, un nimeni;
- alții sunt mai buni ca tine;
- nu te străduiești suficient;
- nu meriți nimic bun.
- meriți ce-i mai rău.
- nu ești bună de nimic.
- nu meriți să fii iubită.
- ești incapabilă sau insuficientă în calități.
Cum e să auzi zilnic astfel de mesaje? Cum e să crești sau să trăiești cu teroarea criticismelor de mai sus?
Impresia mea este că sunt omniprezente. Apar în interacțiunile dintre partenerii unui cuplu, între părinte-copii, educatori-copii, șefi-subalterni, demnitari-jurnaliști, funcționari-cetățeni și așa mai departe. Societatea românească mustește a criticism distructiv, iar oamenii ei sunt mutilați psihologic. Probabil că vine dintr-o perpetuare a unor profunde inechități sociale, din genele acestei nații asociate unei predispoziții ticăloase sau poate din ignoranță, barbarism și inabilitate psihologică.
Psihologii și educatorii americani s-au lămurit pe tema criticismului și impactului negativ încă din secolul trecut, din anii 50-60. Au luat măsuri și, astfel, a devenit demult o normă socială să evite pe cât posibil atitudinile criticist-distructive prin comportamentul de feedback (to feed back sau, ad-litteram, să hrănești un altul).
Pe când la noi, vai și amar! Pare că nimeni nu mai știe unde te poți opri cu critica distructivă. Pentru că nu te poți opri. Nu mai poți opri rutina criticismului, valul de reproșuri, furtuna cu defecte. Ești pe pilot automat și te simți mai puternică, mai plină de valoare că îl poți anula pe celălalt.
Pe lângă criticile distructive, acelea orientatea către anularea celuilalt, avem și critici constructive. Cum poți distinge între ele? Vrei să-ți aduc lumină?
Ca să faci diferența, te poți întreba dacă ea, critica, vine din dorința de a ajuta? Ești îndemnată de compasiune sau din frustrare și nemulțumire? Și dacă ești motivată de dorința de a ajuta (compasiunea), atunci urmează să ajuți, nu să ostilizezi și să escaladezi conflictul. Adică să faci dintr-o greșeală (a ta sau a altuia) o experiență de învățare, una pozitivă, întrucât cei mai mulți oameni caută să fie mai buni atunci când le pasă.
Dacă persistă în greșeală, atunci probabil că nu le pasă sau suferă de consecvența nătărăului sau psihopatului. Nu prețuiesc relația cu tine și, poate, că nu dau două parale pe demnitatea ta. Iată un motiv bun ca să re-evaluezi relația. (Cei mici nu se descurcă la ”evaluări”. Deci, multă răbdare).
Cum să interacționezi fără criticisme ostile, mă întrebi? Am în vedere situații cu oameni care se comportă civilizat.
- Formulează specific ce anume observi că face el/ea. Te vei referi la acțiune, nu la sinele persoanei.
- Exprimă cât mai clar ce simți vizavi de ceea ce face el/ea.
- Exprimă cât mai specific și concis ceeea ce ai nevoie (sau cum vrei să facă vizavi de o sarcină).
- Și, eventual, dacă nu-ți atinge demnitatea, poți ajunge la un compromis.
Să ne reamintim. Relațiile sociale merg înainte prin compromisuri. Pierdem pe-o parte, câștigăm pe de alta și nu neapărat în moduri egale. Nu toate ”trebuie” să fie egale de ambele părți. Sigur că ideal este să poți ajunge la o înțelegere echitabilă. Însă dacă începi cu măsurarea aici, vei sfârși la notar… sau la balamuc.
Și ce anume să NU faci?
- Nu aduce în discuție alte situații și atacuri la persoană. Te concentrezi pe ”aici și acum”.
- Nu generaliza, nu comenta vag și nu catastrofiza.
- Caută să te abții de la reacții inflamate.
- Încearcă să te abții de la tutelare (de la formulări cu ”ar trebui”).
Anevoios? Este, cine zice că e ușor să ai relații sănătoase? Ca să avem relații sănătoase, ne îngrijim de ele zi de zi. E un effort. Rațiunea lucrează intens.