pentru cine vrea să fie înțărcat (nu, nu vă înghesuiți)

Cum putem afla în ce să credem? Cum ne examinăm propriile convingeri? Punem întrebări și cerem cu insistență DOVEZI. Când gândim serios sau profund (critic) înseamnă să (ne) formulăm întrebări și să raționăm, adică, investigăm problema. Spre deosebire, când judecăm superficial, adică preluăm idei drept fapte, atunci ne comportăm, în plan simbolic, ca în copilăria timpurie, când deschideam guriţa ca să primim țâțica și suzeta.

Eşti pe cale de a deveni un gânditor matur și autonom (un gânditor critic) dacă îţi dezvolţi obiceiul de formula întrebări când dai nas în nas cu o afirmaţie… iar la mijloc nu e vreun interes erotic.

Dar ce e aceea o dovadă? La ce ne trebuie? Ne creşte contul din bancă? Stima de sine? Prestigiul social? Nu. Totuşi, creşte ceva. Nu acel ceva la care te-ai gândit. Amplifică gradul de încredere investit într-o afirmaţie. Sprijină o concluzie în urma unui raţionament. E ceva tare simplu, într-adevăr, până la un prag. Ai sesizat că n-am pomenit despre ”adevăr”?

Să zicem că eu afirm: „Soţul tău te înşeală”. Tu mă priveşti cruciş. Eşti sceptică (şi un pic furioasă?), dar suficient de amabilă, încât să-mi ceri dovezi. Eu, dacă îmi întăresc afirmaţia prin autoreferinţă, voi părea neghiob în percepţia ta, tu fiind o persoană inteligentă. Nu voi răspunde cu „Deoarece aşa cred eu”, „Aşa simt eu” sau, mai psihologizant, ”Că m-am prins eu ce personalitate duplicitară are dânsul”, pentru că nu-mi doresc să-ţi insult inteligenţa. Dar „am văzut eu că s-a întâlnit cu una…” o fi o dovadă suficientă? Suficientă la ce? Să-l alungi, să-ți faci bagajele și să pleci la mama? Nu, deoarece percepțiile nu sunt de încredere. Să-ți fac o mărturisire. Sunt sătul să văd cum în lumea pestriță a jurnalismului și politicii din această țară, apar diverse personaje care declară public enormități pentru care și vin cu dovezi din belșug. Și când vin cu dovezi, invocă vorbele altuia. Cei mai mulți halucinează și nu se sfiesc s-o facă în public ca să devină eventual halucinație colectivă. Se pare că debitarea de aiureli nu costă nimic. Trebuie doar să aibă glucoză la creier și reflectorul pe dânșii, iar aiurelile alunecă ușor pe țeavă urmând probabil forța gravitației.

Ne putem muta cu exemplul intr-un plan politic imaginar. Eu sunt premierul acestei ţări şi declar public că serviciile secrete sunt aservite preşedintelui. De unde ştii? La fel de bine poţi declara că luna e o roată de cașcaval. ”Pe ce anume te bazezi? Îmi aduci și niscaiva dovezi?”, mă vei întreba tu, dacă ai o gândire matură. Dar dacă doar te copilărești, mă vei crede, deoarece reprezint o autoritate, iar dacă aș fi un tip arătos, înalt, frizat frumos și îmbrăcat la doisprezece ace, cu atât mai tare. Prin funcția mea și efectul de halo am devenit, în percepția ta, o dovadă de înaltă încredere! Naiv, nu crezi?

După acest scurt vis de preamărire, să revenim printre oamenii obişnuiţi. Probabil ai întâlnit diverse enunţuri precum:

  • Obiectivul însănătoşirii homeopatice nu este doar acela de a-l face pe individ să se simtă bine fizic după ce i-a fost înlăturată o suferinţă, ci de a-l vindeca în totalitate prin deblocarea şi reechilibrarea energiei corpurilor sale şi prin punerea în mişcare a forţei sale vitale”.
  • O minte slabă se teme de ochii altor oameni. Ea nu poate să deţină puterea de a privi prin oglinda sufletului”.
  • Suntem programaţi, ca fiinţe umane, să înclinăm mai curând spre latura sumbră. Să ne focalizăm asupra lucrurilor rele care ni se întâmplă”.

Sunt aceste enunţuri legitime ? Dar ce înseamnă „legitime”? E simplu. Enunţurile sunt legitime, dacă satisfac criteriul dovezilor suficient de solide în baza cărora au fost emise. Iar, acum, dacă eşti vigilentă mă vei întreba ce înseamnă sintagma „suficient de solide”. Iată: atunci când dovezile tale provin din mai multe surse şi indică sistematic într-o aceiaşi direcţie. Se cheamă că sunt convergente.

E doar o opinie sau e o idee în care interlocutorul meu vrea să cred sau de care vrea să mă convingă? Opiniile sunt la îndemâna oricui şi nu merită o atenţie specială. Dacă sunt opinii ce se vor convingătoare, vom avea nevoie de temeiuri şi dovezi, iar asta merită o atenţie specială. Rațiunile și dovezile empirice trebuie examinate.

Până la urmă, de ce ar trebui să crezi ceea ce afirmă o altă persoană? Doar pentru că persoana X a zis cutare lucru? Îţi aminteşti de părinţi? „De ce să-mi fac ordine în cameră?” întreabă cel mic. Iar părintele răspunde „Aşa zic eu!”. Părintele reprezintă o autoritate pentru copiii lor, iar mai târziu şefii şi şefele sunt autorităţi pentru ceilalţi angajaţi. Sunt relaţii în care atât unii cât şi alţii tind să repete tiparele de relaţie cu proprii părinţi. Adesea copiii creditează părinţii, deoarece strategia mentală a creditării (a avea încredere) s-a dovedit avantajoasă pentru supravieţuirea lor (din perspectiva evoluţionistă). În vremurile preistorice, dacă părintele interzicea plodului să nu se joace pe lângă acel ochi de apă, era pentru că un crocodil flămând putea sta la pândă. Era suficient ca unul dintre plozi să fie atacat că ceilalți nici că se mai apropiau. Prin urmare, părintele știa ce spune, dovada fiind în fața ochilor.

Însă, nu eşti departe de mintea unui copil, dacă vei crede o autoritate, doar pentru că ea afirmă cutare lucru. Un adult matur cognitiv va solicita dovezi, dacă are o miză într-un context potrivit (sensibilitate la context?), iar un alt adult (comunicatorul), de asemenea, matur intelectual, le va oferi. Iar dacă se bazează pe vorbe, recunoaște în mod onest. Visez, știu.

Oamenii (chiar şi extratereștrii) pot declara orice le trece prin minte sau, altfel zis, orice se naște din excitaţia lor nervoasă. Sunt relativ liberi în privinţa exprimării. Indiferent de opinie, repet, dacă există o miză, vei solicita dovezi, iar comunicatorul, dacă nu e într-o ureche, neghiob ori rău intenționat, îţi va pune la dispoziţie dovezile. Iar orice explicație a dânsului rămâne doar o explicație, indiferent de emfază și numărul repetițiilor, până nu aduce dovezi convergente.

Dovezile, după gradul de obiectivare, pot fi de două mari tipuri: subiective (percepții, declarații sau descrieri de experiențe personale) și obiective (înregistrări, înscrisuri, măsurători sau date empirice). Evident că cele subiective au per se cel mai minuscul grad de încredere. Înseamnă că cele obiective sunt de încredere maximă? Depinde de autenticitate. După cum bănuiești, de altfel, ele pot fi alterate în așa fel încât să susțină ceea ce vrea fiecare.

Pentru că e imposibil să stabilim adevărul sau falsul la modul absolut, ne vom orienta atenția nu către ceea ce e adevărat, ci spre ceea ce e de încredere. Nu ne întrebăm dacă e sau nu adevărat, deşi nu strică până la un prag, ci e mai util să ne întrebăm dacă ne putem încrede în acele dovezi și, uneori, în acea persoană. Cu cât vom avea mai multe probe și rațiuni în sprijinul unei afirmații, cu atât putem crede mai abitir în ea. Mai mult, putem considera afirmația ca fiind o referire la un fapt dacă probele și rațiunile sunt din surse diferite și independente unele de altele.

La final, merită să reții aceste trei interogații cu care să întâmpini afirmațiile cuiva (atunci când ai o miză):

  1. Ce dovezi îmi poți oferi? Pe ce anume te bazezi?;
  2. Câtă încredere să am în aceste dovezi și rațiuni?;
  3. Provin aceste dovezi și rațiuni din surse diferite și independente? Indică ele în aceiași direcție?