Oamenii pot fi diferenţiaţi în functie de măsura în care deţin aşteptări pozitive-negative vizavi de realizarea propriilor scopuri şi de evenimentele din viitor. Cei mai mulţi oameni sunt optimişti în grade variabile. Prin urmare, e mai probabil să fii o persoană optimistă decât pesimistă, dar nu ştiu cât de optimistă. Poţi fi o optimistă de plus 1 sau plus 9. Mai putin probabil e să te afli în partea stângă a lui zero, adică pesimistă.
Optimismul e de două feluri. Mai exact, e o combinaţie de dispoziţie şi aşteptări pozitive (implică predominat evaluări non-conştiente). Unul dispoziţional, cu rădăcini în ereditate. Studiile cu gemeni ne arată o heritabilitate în jur de 25 % atât pentru optimism cât şi pentru pesimism(1). (nu înseamnă că 75 % se datorează mediului ). Eşti de la mama şi tata (natură) o fire veselă, zglobie sau binedispusă. Tot de la mama natură poţi fi o fire ţâfnoasă, ursuză şi aricioasă. (runs in your family). Evident, că dispoziţia se află pe un continuum afectiv, având la extreme cele două tipuri (cheerful vs. grumpy). Optimiştii sunt frecvent mai veseli decât pesimiştii. Optimiştii mai sunt, de asemenea, stabili emoţional, agreabili şi conştiincioşi (corelaţii puternice) (2) . Pesimiştii, in schimb, sunt cu niveluri mari de nevrotism şi afect negativ. Ele variază mult şi în funcţie de contextul în care te afli. Eşti poate mai ţâfnoasă la serviciu în preajma unei colege, dar mai zglobie când colegul care trosneşte a virilitate te priveşte pe furiş.
Optimismul nu e doar o stare afectivă. E o credinţă sau, mai exact, o atitudine (se ştie că o atitudine, în sensul psihologiei sociale, presupune credinţe sau cogniţii asociate emotiei si comportamentului). Când crezi că îţi vei atinge scopurile şi că vei fi mai bine în viitor, manifeşti optimism. Cei mai multi oameni se asteaptă la lucruri bune în viata lor şi a acelor dragi. Se cheamă iluzia optimismului. E o iluzie, deoarece oamenii au expectaţii pozitive vizavi de viitor deşi nu există dovezi pentru acestea. Realitatea se miscă probabilistic. Realitatea nu face favoruri, iar viaţa ta se poate schimba fundamental intr-o clipă. Şi, sunt aproape sigur, că realitatea alunecă pe o pantă negativă, dacă nu vom lua măsuri radicale vizavi de consum, deşeuri şi poluare. Înainte de vreun asteroid bezmetic. Iar asta nu depinde de tine decât într-o mică măsură (sunt optimist). Într-o uriaşă măsură are de-a face cu factori circumstanţiali care nu depind în niciun fel de acţiunile tale. Te poţi gândi că treci pe culoarea verde la trecerea de pietoni, dar un şofer neatent, preocupat de o conversaţie aprinsă pe mobil, apasă cu întârziere pe frână. Nu-ţi mai dau detalii, fiindcă ai imaginaţie.
Vestea bună e că optimismul definit drept credinţă sau atitudine poate fi cultivat. Exersând atitudinea optimistă, dispoziţia ta poate fi modificată cu câteva puncte pe plus. Iar cu cât eşti mai înclinată spre optimism, cu atât îţi vine mai natural şi la mai îndemână să manifeşti optimism. Şi, desigur, viţăvercea, intrând pe o buclă de feedback pozitiv. Vestea bună e bună mai ales pentru cei mai puţin optimişti şi chiar pesimişti. Ei pot deprinde abilitatea şi atitudinea optimistului. Asta are de-a face cu felul particular de interpretare a situaţiilor de viaţă (stil explicativ, reevaluarea şi construirea unor aşteptări pozitive la pachet cu acţiunea insistentă). Nu are legătură cu conflicte inconştiente rămase din copilărie. Dar, atenţie, se poate să fi interiorizat de la unul dintre părinţi atitudinea pesimistă. Dar există dezvăţ.
Conform studiilor din psihologia pozitivă, oamenii pot avea două feluri diferite de a-şi explica anumite situaţii particulare (vezi Learned Optimism, M. Seligman). Se cheamă stil explicativ. El are rădăcini în biasul atribuirii de cauze. Când îţi explici evenimentele prin care treci, în mod automat atribui cauze situaţiilor sau comportamentelor în două feluri. Fie în exterior, fie în interior, adică fie cauza se află în personalitatea cuiva, fie în factori circumstanţiali.
Te invit să detectezi stilul explicativ în următoarele trei situaţii:
- Andrei şi Mara înainte de examen. (să zicem la psihologie cognitivă).
Andrei gândeşte: „N-am trecut prin toate subiectele, fiind atât de multe. Le cunosc pe cele importante, iar profesorul e cumsecade. Oricum mă descurc eu.”
Mara: „Sunt subiecte pe care nu le-am acoperit. Nu reuşesc să mă organizez deloc. Parcă văd că pică exact subiectele pe care nu le cunosc. Şi n-o să fac mai nimic.”
- După examenul luat de amândoi:
Andrei: „M-am descurcat grozav. Sunt talentat. E un bun început pentru o sesiune. Celelalte examene vor fi şi mai uşoare.”
Mara: „Nu ştiu cum de s-a întâmplat. Am avut mare noroc azi. Dar asta nu înseamnă că nu le pot pica pe următoarele.”
- După ce au picat examenul:
Andrei: „Întrebările au fost dificile. Dar nu-i nimic. Îl voi trece data viitoare.”
Mara: „Aşa îmi trebuie. E greşeala mea. N-o să trec mai examenul ăsta. Visul meu s-a sfârşit aici.”
Simplu? Da, nu e nici o scofală. Stilul explicativ prin atribuirea cauzelor în exterior e întâlnit la tipul optimist, iar cel prin atribuirea cauzelor în interior e tipic pentru pesimişti. La cel din urmă poţi vedea că Mara a adaugat aşteptări catastrofice. Şi-a luat un bilet la trenul nefericirii cu direcţia depresie.
Nu, nu e lipsă de responsabilitate, dacă optimistul Andrei îşi asumă propria contribuţie la eşecul examenului. Deşi probabil testul a fost dificil, studiul îi aparţine sau depinde de el. La fel şi anxietatea de evaluare. (optimiştii nu sunt imuni la anxietate, dar se confruntă mai bine cu ea). Atribuirea de cauze în exterior poate fi, uneori, o raţionalizare pentru neasumarea responsabilitatii propriei contribuţii. Dar, când în mod real există o contribuţie. Ei, aici e nevoie de niţică discriminare.
Optimiştii tind să-şi explice evenimentele negative prin apelul la factori situaţionali (incontrolabili), iar pe cele pozitive prin apelul la contribuţia personală (talente, abilităţi, calităţi personale). Schimbarea stilului explicativ e posibilă în mod real (literatura ştiinţifică e doldora de dovezi empirice). Tehnica de lucru se cheamă „disputarea”. Aparţine modelului terapeutic raţional-emotiv (putem fi recunoscători lui Albert Ellis, un terapeut puţin promovat la noi în ţară, neavând loc de şamani, guruşi şi maestri nlp).
Toţi aceia pesimişti pot culege roadele acestui stil explicativ prin exerciţiu regulat. Cu exceptia unei categorii. Aceia care manifestă un pesimism defensiv. Acest tip de pesimist nu va culege nimic. Pesimismul său e o strategie de coping. Presupune stabilirea unor aşteptări cât mai joase indiferent de performanţele sale. Te poţi gândi la colega din liceu sau facultate care lua adesea nota maximă, deşi ea, întrebată fiind, nu ştia niciodată materia. (mai puţin când e un mecanism de auto-handicapare – justificare anticipativă pentru posibile rezultate slabe). Aceia echipaţi cu pesimism defensiv îşi pot controla astfel anxietatea şi obţine rezultate bune(3). Stimularea acestora înspre optimism, contrar a ceea ce crezi, va înrăutăţi performanţele lor.
Aşa că, poţi reţine, nu oricine beneficiază de pe urma adoptării optimismului. În alte cuvinte, să încurajezi pe unii oameni spre optimism devine nociv. Mai citeşte odată. Optimismul poate fi nociv pentru unele persoane. Câteodată, gândirea negativă e psihologie pozitivă. Sau, calea optimismului nu e pentru toţi oamenii sau în orice situaţie.
Apropos de reţetele „One size fits all” oferite de promotorii de self-help (cineva îi numeşte „fluturaşi” ), optimismul are şi o latură întunecată. Să priveşti lumea prin lentile roz poate fi dăunător. Te expune la dezamăgiri , întrucât îţi scapă datele realităţii şi rişti aşteptări măreţe şi neconectate la realitate (optimismul nerealist). Iar realitatea are o textură dură, indiferentă şi neutră. Şi, adesea, lumea e injustă şi strâmbă. Iar, în această lume, nu poţi mişca munţii din loc (decât dacă-ţi pune Dzeu mâna în cap), adică n-o poţi salva şi nu poţi salva nici oameni sau alte creaturi. (Câteodată nici pe tine). Cel puţin nu la scară mare sau pe toate.
Dar, pe partea sa dinspre soare, optimismul e asociat cu multe beneficii şi preferabil pesimismului per ansamblu. Optimismul te impinge înainte în ciuda obstacolelor. E asociat perseverenţei(4). Tu crezi în scopurile tale sau în rezultatele pozitive, iar asta te motivează să persişti în sarcină(5). Iar pentru că persişti, abilităţile tale se rafinează şi, astfel, şansele de reuşită devin mai mari. Optimiştii sunt mai rezilienţi şi cu un sistem imunitar mai bun, în medie(6). Sentimentul de control e specific optimistului. Ceea ce e asociat sănătăţii mintale. Optimiştii se descurcă bine cu adversităţile vieţii prin evaluarea situaţiilor încărcate de stres într-o manieră pozitivă – ei “traduc” dificultăţile drept provocări sau probleme de rezolvat, nu ca bariere de neînlăturat (7). Prin contrast reveriile pozitive (de ex, a-ţi vizualiza un viitor luminos ) nu sunt de ajutor. Ba mai mult, te pot fixa în neputinţă sau dezamăgire. Poţi vizualiza şi ruga la sfândul duh sau sinele superior de dimineaţa pănă noaptea. Fără să te mişti în direcţia dorită nu se va întâmpla nimic bun decât poate prin vreo minune divină. (fiind rarisime, nu te poţi baza pe dânsele chiar dacă eşti un servitor fervent al zeului; dar dacă serveşti zeul greşit? :)).
Exersarea unui stil optimist îţi poate aduce puncte în plus pe continuumul de mai sus. Oh, dar să nu uităm. Presupune exerciţiu sistematic. Cineva se lamenta că e artificială, ba chiar inautentică. Păi, cum altfel? Schimbarea începe în mod artificial. Vei învăţa o atitudine nouă. Până devine parte integrată sinelui tău vei trăi cu senzatia unei artificialităţi sau inautenticităţi. E firesc. Nu e nimic rău aici. Acţionezi ca şi cum până devii autentică (salutări tăticului William James, aflat desigur pe recepţie). Pentru început poate cu ajutorul unui terapeut. Cel puţin până il vei interioriza (nu, măi, nu pe terapeut!). Apoi, viaţa ta devine un pic mai uşoară sau mai uşor de trăit. Cu o viaţă bună ai şanse mari să duci o viaţă lungă şi relativ sănătoasă(8). Eu zic că merită efortul. Probabil şi tu.
“You only live once, but if you do it right, once is enough.” (Mae West)
- Plomin, R., Scheier, M. F., Bergeman, C. S., Pedersen, N. L., Nesselroade, J. R., & McClearn, G. E. (1992). Optimism, pessimism and mental health: A twin/adoption analysis. Personality and individual differences, 13(8), 921-930. doi:10.1016/0191-8869(92)90009-E
- Sharpe, J. P., Martin, N. R., & Roth, K. A. (2011). Optimism and the Big Five factors of personality: Beyond neuroticism and extraversion. Personality and Individual Differences, 51(8), 946-951. doi:10.1016/j.paid.2011.07.033
- Norem, J. K., & Chang, E. C. (2002). The positive psychology of negative thinking. Journal of clinical psychology, 58(9), 993-1001. DOI: 10.1002/jclp.10094
- Åstebro, T., Jeffrey, S. A., & Adomdza, G. K. (2007). Inventor perseverance after being told to quit: The role of cognitive biases. Journal of behavioral decision making, 20(3), 253-272. DOI: 10.1002/bdm.554
- Nes, L. S., Carlson, C. R., Crofford, L. J., de Leeuw, R., & Segerstrom, S. C. (2011). Individual differences and self-regulatory fatigue: Optimism, conscientiousness, and self-consciousness. Personality and individual differences, 50(4), 475-480.
- Segerstrom, S. C., Taylor, S. E., Kemeny, M. E., & Fahey, J. L. (1998). Optimism is associated with mood, coping, and immune change in response to stress. Journal of personality and social psychology, 74(6), 1646. http://dx.doi.org/10.1037/0022-3514.74.6.1646
- Scheier, M. F., & Carver, C. S. (1992). Effects of optimism on psychological and physical well-being: Theoretical overview and empirical update. Cognitive therapy and research, 16(2), 201-228. http://link.springer.com/article/10.1007/BF01173489#page-1
- http://internal.psychology.illinois.edu/~ediener/Documents/Diener-Chan_2011.pdf