nu culegi ceea ce semeni (decat aparent)

16 March 2013 | By Seramis Sas | Filed in: Știința psihologică.

Probabil ca tu care citesti esti parinte. Daca nu esti, poate ca urmeaza sa devii. Un lucru este aproape sigur, pentru ca toti cei din jurul tau vorbesc despre asta si tu simti ca asa este: ai puterea de a influenta si modela copilul tau (sau copii tai) astfel incat el sa devina un adult echilibrat, sanatos si, poate, chiar fericit. Tu ca parinte iti doresti asta si crezi ca poti face anumite lucruri (oferi educatie) ca prichindelul sa devina un adult care sa reuseasca in viata. Daca nu-ti iese, probabil te vei blama, deoarece esecul lui ar putea fi greseala ta de parinte (un esec in rolul de parinte). De altfel, se intampla deja, daca esti parinte. Aproape orice esec al lui, al ei il interpretezi si ca o greseala a ta. Inevitabil, te intrebi “unde am gresit in educatia lui sau ei”.

NICAIERI. Iti raspund eu, dar ma indoiesc ca ma crezi pe cuvant. Totusi, ma bazez pe o teorie. Teoria apartine lui Judith Rich Harris si se cheama “Teoria socializarii prin grupul de egali”, deocamdata dificil de asimilat de chiar departamentele de psihologie ale marilor universitati americane, in care oamenii sunt impartiti in doua tabere pro si contra.

Teoria lui J. Harris demoleaza (sau limiteaza drastic) predictiile oferite de unele din teoriile psihologice ale dezvoltarii umane. Teoria cu pricina contesta premiza fundamentala din psihologia dezvoltarii numita pe limba ei “The Nurture Assumption”.  Ea reprezinta litera de lege in dezvoltarea psihologica, o dogma intemeiata pe cateva teorii psihologice, de exemplu, teoria atasamentului (Mary Ainsworth, 1978).

Vrei un exemplu? Teoria atasamentului prezice ca daca relatia de atasament a copilului cu mama este una de tip insecurizant-evitant , viitorul adult va intra in relatii intime pe baza acestui model. Wrong, my dear! Viitorul adult va intra in relatii intime generand de fiecare data comportamente specifice in baza unor modele de lucru (in relationare) create in grupurile de egali. Surprinzator? Mai mult.

Uluitoare teorie, iar studentii mei au beneficiat de ea, la cald, ca sa zic asa. Copiii se identifica cu cei asemenea lor, cu alti copii apropiati sau de aceeasi varsta, pe care unde ii intalnesc? La scoala (gradinita) si,sau la joaca! Incepand cu varsta de 3,4 ani copiii isi pot regla (controla, gestiona) jocurile dintre ei, astfel incat prezenta unui adult nu mai este  in mod absolut necesara. Cred ca am trecut prea repede. Reiau ideea. Copiii cauta sa se identifice cu alti copii din grupul de care apartin si nu cu parintii, dupa cum sustin majoritatea teoriilor din psihologia dezvoltarii pe care, de altfel, se bazeaza multe scoli de psihoterapie.

Cei mici formeaza un grup, iar grupul in mod spontan functioneaza in baza unor norme nescrise. Iar copiii vor sa apartine unui grup de copii, nu unui grup de adulti. Ei isi doresc sa creasca mari, sa fie asemeni adultilor (in viitor), dar ei traiesc in prezent, nu in viitor. In prezent, ei au nevoie sa fie asemeni altor copii apropiati ori de aceeasi varsta si, eventual, de acelasi sex. Grupul modeleaza cu efecte pe termen lung personalitatea copilului.

 Asa ca, te poti relaxa. Faptul ca te rastesti ori ca te mai scapi cu cate o scatoalca nu lasa urme in personalitatea fiului sau fiicei tale. De aici, sper sa nu tragi concluzia, ca poti sa-i tragi cate o chelfaneala saptamanala sau zilnica. Dar, daca se intampla sa-ti mai scape cate una, nu e cazul (e irational) sa te simti vinovata, deoarece nu te comporti cum trebuie in raport cu fiica ta sau fiul tau, care refuza ostentativ disciplina, testandu-ti toleranta la frustrare in mod sistematic.

Psihologii clinicieni sunt foartesiguri ca parintii prin stilul lor de educatie (stil parental) influenteaza dezvoltarea copiilor pe termen lung, astfel incat daca ei reusesc sau nu in viata, atunci trebuie ca se datoreaza lor (macar in parte) si stilului de educatie adoptat. In completarea clinicienilor avem psihoterapeutii care cred ca relatiile din copilarie (model) cu parintii (sau adulti semnificativi) influenteaza negativ/pozitiv alegerea partenerului si tipul de relatie cu acesta (in baza teoriei unui medic psihiatru, psihanalist, John Bowlby, 1973). Este de la sine inteles ca toti acestia refuza adevarul, fiind  identificati intelectual cu metode de interventie bazate pe aceste teorii si biasati de experientele lor profesionale in care cred ca toti pacientii trebuie sa sufere de relatii disfunctionale cu mami si tati. Totusi, trebuie sa recunoastem ca o particica de adevar este aici. Primii 2,3 ani de viata se pare ca sunt critici pentru atasamentul din viitor al copiilor, in felul urmator. Absenta unui parinte (sau a oricarui substitut emotional; practic izolarea) sau trauma psihologica sau,si fizic (simultan cu izolarea) in aceasta perioada va afecta profund capacitatea de atasament a copilului cand va fi adult. Evident, ca astfel de situatii sunt exceptionale. Majoritatea copiilor fie au parte de prezenta ocrotitoare a parintilor (macar a unuia), fie de o persoana de substitut (o sora, un frate mai mare, o bunica). Multi copii se au unii pe altii (orfelinate), pentru ca altii copii pot fi substitut afectiv, cand nu sunt adulti in preajma.

“Ceea ce copii nu invata in familie este cum sa se comporte in public si ce fel de oameni sunt” ne informeaza babuta Judith Harris la pagina 311 (The Nurture Assumption, 2009). Astea le invata relationand in grupul de egali. Morala si persuasiunea parintelui nu functioneaza pe termen lung. Dar daca vin din partea “egalilor”, DA.  

Te vei intreba, daca asta stau lucrurile, atunci care mai este rolul parintelui. Unul maricel sau semnificativ psihologic, as zice. In mare fie spus, un parinte poate oferi fiicei,fiului un mediu stimulativ de crestere, o paleta larga, diversa de experiente intelectuale, emotionale, estetice, fizice, senzoriale din care el (ea) poate alege si isi poate asuma alegerile pe masura ce se apropie de o varsta adulta. Mai mult, parintele ar putea sa nu mai fie focalizat excesiv pe relatia sa cu el si sa-si deplaseze atentia acolo unde conteaza pe termen lung sau cu adevarat, adica pe grup si pe relatiile in care cel mic intra (si dezvolta) cu cei din acel grup. Nu mi se pare deloc putin, ba dincontra si tind sa cred ca esti de acord.

Iar daca ti se pare ca cel mic iti seamana sau ca tu semeni cu mama, bunica (sau tatal) este nu pentru ca ti-ai insusit comportamentele lor, ci pentru ca impartasesti aceleasi gene.

Poate ca data viitoare cand pasesti in cabinetul unui psiholog, il vei intreba daca a auzit de o vrajitoare pe nume Judith Rich Harris, pentru ca in functie de raspunsul dumnealui, vei sti deja ce te asteapta.


Comments are closed here.