Vrei să-ți iasă treburile perfect? Să nu greșești? Nimeni nu are voie să greșească. Dar nici tu nu ai voie să greșești. Un tiran șade în sinapsele creierului și dictează, judecă, pedepsește orice abatere de la standardele interne. Te sleiește de puteri. Indiferent de eforturile tale, nu te ridici la înălțimea acestor standarde. De fiecare dată îți cere mai mult, mai de calitate, mai bine.
Da, acesta e perfecționismul. El vine în trei arome după modelul multidimensional născocit de Paul Hewitt și Gordon Flett. Acești doi cercetători au elaborat o scală cu trei dimensiuni (subscale) care descriu perfecționismul: orientarea către sine, orientarea către altul și prescrierea socială. (Dacă vrei să-ți iei măsurile, poți face clic aici. )
Perfecționiștii orientați către sine aderă la standarde stricte în timp ce mențin motivația de realizare a perfecțiunii și evitare a eșecului. Aceștia sunt preocupați de auto-evaluări permanente. Spre deosebire, perfecționiștii orientați către alții fixează standarde pentru… alții importanți (copii, parteneri, părinți, colegi) în timp ce evaluează exigent performanțele lor. Pe de altă parte, perfecționiștii cu prescriere socială gândesc că alți oameni dețin expectații/standarde vizavi de ei, iar ei nu pot trăi la înălțimea lor. De unde, experimentează o presiune copleșitoare de a fi perfecți, pentru că sunt evaluați critic de ceilalți mici dumnezei. Un coșmar, da.
Și nu e un lucru bun să faci totul perfect? Să fii un om perfect?
Tendința perfecționistă se manifestă în toate cele trei arome dar în proporții variabile în funcție de fiecare individ. Cu cât o persoană are tendințe mai accentuate cu atât, se pare, că manifestă și simptome de psihopatologie. Așa ne arată o meta-analiză publicată în decembrie anul trecut în Journal of Clinical Psychology (impact factor 2.123). Străduința și îngrijorarea, tipice perfecționiștilor, par să fie asociate cu simptome din tulburări anxioase, depresive, obsesiv-compulsive, alimentare, dar și cu auto-rănirea deliberată, ideația suicidară și supărarea generală. În concluzie, ne arată autorii, constructul de ”perfecționism” e și un factor trans-diagnostic pentru forme variate de psihopatologie. Mai simplu, perfecționismul pare să fie nota lor comună.
Când detectezi manifestări perfecționiste la o persoană, te poți aștepta și la stări anxioase/depresive, la obsesii și compulsii, la gânduri de suicid și o stare de disconfort generalizată. Sau invers, iar observațiile proprii îmi susțin ideea. Mă întâlnesc adesea cu oameni care caută să fie foarte buni în domeniilor lor de activitate, să obțină rezultate excelente, să fie recunoscuți social pentru muncile lor. Și nu doar în privința profesiei, ci și în domenii de viață intime. Ei caută să fie parteneri ideali, părinți perfecți și prieteni minunați. Au fost, desigur, copii perfecți, dar care nu s-au ridicat la înălțimea expectațiilor unor părinți criticiști și nemulțumiți. Sigur, circulă ereditar prin familie.
Pe final, îți propun un mic exercițiu de imaginație (inspirat din relațiile sociale). Cum ar fi să ai tendințe accentuate de perfecționism cu prescriere socială și să nimerești la locul de muncă sau la facultate, unde ești student sau proaspăt asistentă, o persoană perfecționistă, dar orientată către alții? Și care, colac peste pupăză, are note narcisice? Ea crede că nu poate greși, deoarece, prin natura ei, e perfectă. Spre deosebire, tu greșești constant și de fiecare dată te trezești sub așteptările ei. Ce ai de făcut în acest context?
Să definești și să negociezi clar și explicit expectațiile sau scopurile. Preferabil, să fie realiste sau rezonabile. Să-ți reamintesc? Într-o viziune mercantilă și greu de digerat de suflețele romantice, relațiile sociale dintre oameni seamănă cu schimburile comerciale cu diferența că marfa e de natură psihologică.