Mutilarea psihologică începe cu critica negativă și ostilă

Te întreb și tu răspunzi în sinea ta: Se întâmplă să cunoști cel puțin două persoane critice în mod negativ/ostil? Hopa, ești una dintre ele?! La rândul tău poți întreba alte persoane. La rândul meu, te mai întreb așa: Te criticau adesea părinții? (Cu sens de critică negativă/ostilă).

Mă aștept să descoperi o răspândire îngrijorătoare a criticismului. Observațiile mele îmi arată că suferim de epidemie criticistă. Atitudinea criticistă (nu spiritul critic din păcate) e o cutumă culturală, adânc înrădăcinată în personalitățile noastre. Beștelim și săpunim ori de câte ori avem ocazia. Iar dacă n-avem, o creăm, deoarece orice lucru obișnuit se poate califica la concursul de beșteleală. În schimb, o vorbă de încurajare sau alinare e mai rară ca o piatră prețioasă!

Mutilarea psihologică începe cu critica negativă și ostilă din partea părinților și e continuată ulterior de alte persoane adulte, de obicei, cu autoritate. Exagerez? Deloc, dacă iau în considerare literatura empirică citată într-o recenzie din Current Psychiatry (vol. 15, no. 12, dec. 2016). Dacă îți dorești un copil viitor adult contorsionat de stări anxioase și depresive și care abuzează adesea de (poate chiar e dependent) de substanțe psihoactive, alcool sau alimente, te invit să-l critici sistematic. Ca să-ți iasă, trebuie să-l freci la ridiche regulat despre lipsuri și defecte și despre cum ”ar trebui” să facă, să se poarte și să-și trăiască viața. Dar, desigur, o faci cu intenții bune, tu știi mai bine, tu ai dreptate! Nu uita să-i demonstrezi că e un mucos sau un rahat cu ochi, după cum se exprima cu părere de rău, o clientă, de altfel, preocupată de competența ei în rolul de părinte.

Un stil de parentaj bazat pe control restrictiv și răceală sau distanță afectivă reprezintă cheia pentru dezvoltarea criticismului față de sine la copii. O altă cheie poate fi stilul supra-ocrotitor. Fără a fi surprinzător, e asociat unui stil de atașament evitant-temător la copii.

Însă nu doar stilul de parentaj contează, ci și relațiile cu cei egali. Ce poți întâlni în grupurile lor de egali? Dacă stilul de parentaj criticist e aproape ubicuu, fiind o cutumă, ne putem aștepta la copii care obișnuiesc să se beștelească unii pe alții. Desigur, să nu-i uităm pe învățători, care în marea lor majoritate uzează de criticisme ca de aer. Ei respiră (cu) un aer criticist. Să ne înțelegem, nu în sensul gândirii critice.

Dacă există relații pozitive cu susținătorii, ne putem aștepta la mai multă compasiune față de sine. Părinții care reușesc să ofere grijă, afecțiune și încurajare, fără a uita de dojană atunci când e întemeiată, vor avea mai probabil un copil mai atent și grijuliu vizavi de sine și alți oameni. Deoarece, opusul criticismului e compasiunea. E atunci când vrei să ajuți o altă vietate, fie om, fie animal. Dar n-o faci dintr-o ipostază ostilă, fiindcă te minți pe tine, ci vine din ”acceptarea” celuilalt fără a însemna că nu-i vezi greșeala sau defectul. Celălalt poate fi chiar propriul sine. Accepți că oamenii pot fi imperfecți și că pot greși, nu doar o dată, ci de multe ori. Ceea ce înseamnă că ar trebui să accepți abuzul altei persoane? Evident că nu.   

Criticismul negativ sau manipulativ vine din ostilitate, când un altul nu se comportă după cum ți-ar plăcea. Când te comporți astfel, nu o faci din iubire, chiar dacă tu o numești astfel. O faci din ostilitate și cu intenția de a-l schimba ca să-ți placă ție. E o perspectivă egocentrică. Sper că ne-am înțeles. Criticismul negativ e un comportament motivat de frustrări și intenții ostile. El poate deforma și chiar distruge încrederea, stima de sine, valoarea personală și, nu de puține ori, identitatea de sine. Stresul cronicizat ca efect al unei permanente atitudini critice poate duce la tulburări organice, insomnii, depresie, anxietate și atacuri de panică.

Dacă ai fost expus(ă) în mod regulat la criticisme din partea părinților, sunt aproape sigur că, astăzi, la vârsta adultă, experimentezi adesea tortura unei voci critice – un fel de minte tiranică. Ea comentează criticist ceea ce faci, simți și gândești în următoarele posibile feluri deosebit de înălțătoare: reproșuri, comparații negative, moralizare, discreditare, devalorizare și învinovățire. Persoanele critice față de sine trăiesc neputință, sentimente de eșec, devalorizare, inferioritate și vinovăție. Pot deveni victime perfecte pentru indivizii cu personalitați întunecate (manipulativi și profitori), care îi vor controla și manipula, apelând cu cinism când la criticism, când la cumsecădenie, astfel încât victima lor se va zbate cu dramatism între ură și ostilitate versus bunăvoință și grijă.

Cu ceva atenție orientată în interior, aproape că poți auzi ”vocea critică” cum răsună în urechi. O auzi acum? Încă nu? Ia să vedem… Ești mulțumită de câte ai realizat în viață comparativ cu colega aceea din facultate? A apărut vocea tiranică?

Intervenția metaforică prin care auzi ca la radio ”vocea critică” din capul tău e tipică terapiei prin acceptare și angajament (poate produce difuzie/distanțare). E una eficientă, cu condiția exersării regulate, spre deosebire chiar de o intervenție cognitivă clasică. Studiile arată că persoanele critice cu sine nu răspund bine la intervenția prin care terapeutul încearcă disputarea și modificarea credințelor iraționale ale clientului (restructurare cognitivă). Sunt credințe auto-critice care țin de nucleul identității de sine. Orice confruntare a lor tinde să le întărească (efectul perseverenței). Deși, partea hazlie e că terapeutul nu știe asta atunci când clientul lui tinde să-i facă pe plac, să creadă că intervenția lui are rezultate (hihi!).

Alternativ și cu rezultate mult mai bune, avem intervențiile orientate pe compasiune. Mai multă compasiune față de sine a fost asociată, consistent, cu niveluri mai mici de anxietate și depresie. Dar nu e atât de simplu. Atitudinea compasională crește, într-o primă etapă, anxietatea și depresia la persoanele auto-critice. Surprinzător la prima vedere, căci la a doua, înțeleg că o persoană critică cu sine nu știe cum să se descurce cu ajutorul și grija oferite de altcineva. N-a experimentat așa ceva și manifestă, firește, prudență.

Dacă mutilarea începe cu critică negativă și ostilă, reparația psihologică vine din compasiunea față de sine. Înseamnă să manifești deschiderea de a-ți oferi căldură, acceptare și grijă, dar cu suficientă distanță ca să poți acționa constructiv. Ți-ar plăcea să devii un astfel de părinte? Poți începe cu tine. Să te iei în grijă cu căldură și acceptare, dar cu suficientă distanță ca să poți acționa responsabil și, astfel, să te poți corecta atunci când vei da cu mucii în fasole. E bine să-ți faci și niște prieteni vigilenți ca să nu te bazezi doar pe tine. Important e să ne facem când și când o verificare critică cu speranța că ne-am putea vedea strâmbăciunile. Pentru că altfel, nu văd nicio diferență de un derbedeu care se închipuie zmeu (de la pesedeu?).