Anul trecut prin toamna am fost invitat la conferinta cu titlul „Health Now” organizata de Asociatia Choice. Conferinta s-a derulat la facultatea de psihologie de la Universitatea din Bucuresti. Spre surprinderea mea, nimeni din echipa de profesori/cercetatori de la aceasta facultate nu a fost prezent. Nimeni. In schimb, o domnisoara lector la Universitatea Babes-Bolyai a binevoit sa se deplaseze de la Cluj. (Sau sa fi fost careva metamorfozat in musculita (de vin sau otet?)?)
Din observatiile mele empirice am cules o serie de mituri despre cercetarea stiintifica. Le-am impartasit cu cei prezenti la conferinta si care s-au dovedit binevoitori si curiosi. Iti precizez ca nu fac cercetare stiintifica. Dar am o profunda admiratie pentru acei oameni care isi dedica viata cercetarii stiintifice (veritabile!).
Studiile ştiinţifice sunt de încredere şi ne putem baza pe ele drept dovezi pentru diferite argumente.
Studiile variază mult în calitate. Putem avea încredere mai mare în unele, dar mai mică în altele. Există studii bine construite, iar altele prost construite (multe sunt doctorate!). Deoarece cercetarea e un proces complex, controlul unor factori, ce pot influenţa rezultatele, e adesea dificil, astfel încât chiar şi cercetători bine pregătiţi pot greşi. Darămite cei slab pregătiţi care nu fac diferenţa între corelaţie şi cauzalitate sau care nu înţeleg rostul unui eşantion reprezentativ. Iar publicarea unui raport într-un jurnal ştiinţific nu garantează un design riguros al studiului.
Cercetarea ştiinţifică duce la descoperiri extraordinare
Progresul în cunoaşterea ştiinţifică e mai degrabă treptat şi sistematic. Cazurile unor descoperiri care revoluţionează un domeniu de cunoaştere sunt rarisime! Cazurile unor descoperiri de excepţie, mai ales cu aplicabilitate imediată, sunt adesea privite cu scepticism de către comunitatea ştiinţifică. E bine aşa. Dovezile empirice ce susţin un fenomen sau eveniment natural sunt adesea convergente cu trunchiul comun al cunoaşterii ştiinţifice din acel domeniu.
Studiile ne oferă concluzii clare.
Mai ales, în ştiinţele sociale şi psihologice un fenomen e descris şi măsurat în multe feluri, iar uneori felurile sunt contradictorii (vezi personalitatea). Un studiu singular scos din contextul unei familii de studii ar putea duce la concluzii înselătoare. De obicei, un studiu se concentrează asupra unui detaliu al unui fenomen, iar un altul asupra altuia şi tot aşa, rezultând o serie de studii diferite în procedurile de testare dar care ne oferă date ce sprijină o aceeaşi teorie. De exemplu, studii asupra memoriei ne arată că există nu doar o singură memorie, ci mai multe tipuri de procese mnezice.
Comunicatorii distorsionează ori simplifică adesea concluziile. Discrepanţe majore pot apărea între concluziile dintr-un raport de cercetare şi folosirea lor în sprijinul unui discurs sau argument.
Studiile demonstrează concluziile.
În cel mai bun caz, studiile sprijină concluziile. Descoperirile ştiinţifice nu vorbesc de capul lor. Datele obţinute nu poartă prin ele însele un mesaj telepatic pentru autorii studiului. Datele sunt interpretate de autorii studiului, iar semnificaţiile datelor pot fi uneori înţelese în diferite feluri. De aceea, conlcuziile nu trebuie tratate drept adevăruri demonstrate. Aşa că, dacă întâlneşti formula „studiile arată că…” o poţi transforma în „cercetătorii interpretează rezultatele studiului ca demonstrând…”.
Oamenii de ştiinţă sunt obiectivi, iar studiile ajung la concluzii obiective.
În primul rând, studiile nu ajung nicăieri. Nu sunt animate şi nu-s echipate cu locomoţie. Oamenii care oferă interpretarea datelor obţinute ajung la concluzii. Iar cercetătorii au propriile aşteptări, valori, atitudini şi interese care pot biasa întrebările lor, problemele de cercetare, ipotezele formulate şi felul în care îşi fac designul unu studiu şi interpretează datele. Îndeosebi, ştiinţa psihologică prezintă un mare risc, fiindcă aşteptările unui experimentator pot influenţa atitudinile şi deciziile subiecţilor (experimenter bias). Însă, cei care fac studii corecte metodologic (avand o pregătire serioasă) ştiu cum să evite acest bias.
Deşi, în sine, demersul ştiinţific conţine metode de verificare şi control, oamenii de ştiinţă nu sunt neutri şi lipsiţi de suflet sau obiectivi. Ei pot greşi. Cei oneşti, dar şi curajoşi, nu contestă această realitate şi chiar îşi asumă greşelile. Ei investesc emoţional în topica studiată şi pot interpreta subiectiv datele obţinute. Dar un punct forte al metodei ştiinţifice e că permite o verificare publică independentă a studiilor şi rezultatelor astfel încât oricine (cu pregătire în ştiinţă) poate judeca şi repeta, eventual, un studiu. Dar, oricât de obiectiv poate fi un raport, el reflectă elemente de subiectivism.
Mai mult, există unele presiuni şi constrângeri care pot influenta neutralitatea unui cercetător. De ex, cercetătorii direct implicaţi în testele medicamentelor raportează mult mai frecvent efecte pozitive ale medicamentului testat comparativ cu acei cercetători care nu au o relaţie personală cu acea companie. Mai există presiune legate de promovare, obţinerea de noi finanţări, celebritatea şi toate pot influenţa obiectivitatea în raportarea unor studii.
O cercetarea ştiinţifică ne oferă un punct de vedere printre alte puncte de vedere.
Ceea ce studiile ne oferă nu sunt punctele de vedere (şi nici liniile drepte ori curbe), deoarece nu are nimic de-a face cu exprimarea unei opinii sau idei. Un studiu autentic are la bază date empirice (măsurători), nu poveşti de adormit copii cu CI (şi fără), precizie în conceptele folosite, o bună fundamentare teoretică în trunchiul de cunoştinţe al respectivei discipline, raţionamente şi metode de control şi verificare (experimentul sau analize statistico-matematice). Iar ceea ce e obţinut reprezintă o altă piesă din marele mozaic al cunoaşterii ştiinţifice. Piesa obţinută nu e complet distinctă de acest mozaic, ci e conectată la corpul comun de cunoaştere ştiinţifică (principiul convergenţei).
Fenomenele dovedite prin cercetări rămân neschimbate.
E ca si cum am crede că trăim într-un univers neafectat de trecerea timpului sau de entropie. Îndeosebi enunţurile legate de mintea şi comportamentul uman sunt schimbătoare. Psihologia abundă de exemple, ceea ce nu exclude unele teorii psihologice devenite aproape legi (de ex. există un inconştient, dar nu e cel freudian şi nici jungian!).
Studiile din laborator nu sunt valabile în contextul natural.
Studiile variază în privinţa artificialităţii. Adesea, ca ele să obţină un grad înalt de control îşi pierd din calitatea lumii reale, ceea ce e un atu, nu o slăbiciune. Cu cât un studiu e mai artificial cu atât devine mai dificilă o generalizare a concluziei la lumea dinafara laboratorului, dar numai când avem cercetări aplicative (acele studii care testează o „intervenţie” aplicată în situaţii particulare, de exemplu, o tehnică psihoterapeutică). Devine evident când studiem comportamente umane şi sociale. De ex, un studiu îşi propune să afle ce impact are lectura de pe tabletă asupra reamintirii unor idei din text. Un grup de subiecţi vin la laborator şi lecturează câteva pasaje de pe tabletă, iar alt grup lecturează de pe hârtie (fără să ştie ipotezele studiului), ca apoi să fie chemaţi a doua zi şi să le oferim un test de memorie vizavi de ideile textului citit cu o zi înainte. Există diferenţe în privinţa reamintirii între cele două grupuri? Să zicem că da. Ne putem întreba în ce măsură datele obţinute reflectă o realitate dinafara laboratorului.
Ştiinţa detine adevărul.
Doar religiile deţin adevăruri. Oamenii de stiinta creează, în baza observaţiilor empirice sistematice, modele de adevar despre cum funcţionează realitatea înconjurătoare (inclusiv cea interioară). Aceste modele sunt testate conform unor proceduri riguroase de control, manipulare şi verificare experimentală. Concluziile trase în urma datelor obţinute nu sunt nici ele adevăruri. Sunt indicii despre modelele (tiparele) relative despre realitate. De exemplu, teoria gravitaţiei din fizică e un model de adevăr care descrie cum se comportă fenomenul gravitaţiei. Fenomenul e un ceva din realitate descris prin teoria gravitaţiei, un model (de adevăr). E un model care aproximează cu destul de multă acurateţe fenomenul din realitate. La fel se intampla in psihologie, spre exemplu, cu inteligenta, care nu exista in realitatea obiectiva. E un model de adevar care ne descrie cum rezolva oamenii situatii problematice.