Mitul expertizei

În  România piaţa de servicii de psihoterapie şi DP abundă de metode şi tehnici cel puţin dubioase din perspectiva metodologiei ştiinţitifice. S-ar părea că există din partea CPR, forul care reglementează practica profesională psihologică, unele tentative de corecţie. Mă refer la acele standarde de calitate.

La un moment dat, răsfoind prin biblioteca akashică, am nimerit la un articol publicat în The Huffington Post cu titlul „Why Psychotherapy Appears to Work (even when it doesn’t)”.

Ştii bine că, mă gândesc la binele tău, fiind o fire binevoitoare şi cu uşoară intoleranţă la iluzii (cred ca mi se trage de la meditaţia budistă). Aşa că nu-mi doresc să-ţi cheltui timpul şi bugetul pe şedinţe genul frecţie la picior de lemn. Există un cost de oportunitate, pe care o persoană pragmatică şi responsabilă şi-l estimează înainte de o investitie.

De ce ai investi o sumă frumuşică în promisiuni deşarte ? Cunosc oameni care au avut astfel de experienţe. Eu, însumi, am fost cu mult timp în urmă unul dintre ei. Iar cu alţii mă întâlnesc la cabinet. După aproape cinci ani de experienţă în consiliere şi psihoterapie (chiar şi în formare profesională, fiind un tip cu dotări speciale; ştiu, modestia ne-fiind una din ele), cred că m-am bunghit de unele tertipuri psihologice. Nu mă consider un expert şi, crede-mă (poţi verifica), nici nu caut să fiu unul. Dar ştii de ce ? Să-ţi zic ? O, doamne, de ce să-ţi şifonez eul, bombat la ecuator ?!  Ok, te rog, aşează-te şi ancorează-te bine cu şireturile de la ghete. Îmi iau măsuri de precauţie, nu că aş fi interesat de inimioara ta, care îţi va sări, poate, din piept, dacă nu-ţi va ajunge în gât.

Totuşi, ceva mă ţine şi nu-mi permite această dezvăluire, care ar putea lăsa miile de psihoterapeuţi fără clientelă. Mă înţelegi, oare ? Anticipez această consecinţă, care, D-zeule, s-ar putea întoarce împotriva mea. Şi, în final, cine, mama dracilor, mă cred eu, încât să dezvălui adevăruri dureroase ? Mai anticipez şi allte consecinţe. Una ar fi că tot mai mulţi concetăţeni (cu nevoi de ajutor psihologic) ar fi mai critici în alegerea furnizorului de servicii psihologice. De exemplu, nu ar mai crede că indicatorii de status (titluri) echivalează cu serviciile profesionale de calitate şi cu interesul autentic al psihologului în propriul tău tratament.

Pentru unii, adevărul poate fi eliberator. Pentru alţii va produce suferinţă. Totuşi, cu certitudine (relativă) îţi mărturisesc, că pentru majoritatea nu va însemna nimic mai mult de un ecou emoţional vag cu „complimente” la adresa autorului (me). Hai, că Michiduţă mă înghionteşte cu furculiţa!

Îţi dezvălui ceea ce psihoterapeuţii (şi nici psihologii clinicieni) nu cred că-ţi vor mărturisi vreodată.

Experienţa şi certificările lor nu au legătură cu beneficiile terapiei (în baza a peste cinci sute de studii ştiinţifice).

Şi, mă rog, de ce să mai faci 3, 4 ani de formare profesională? Poţi formula această întrebare formatorilor tăi în consiliere şi psihoterapie la una din sedintele de analiza psihologica. (din orice şcoală de gândire psihologică).

 

P.S. Din enunţul boldat nu e cazul să pricepi că teorii şi concepte stiintifice din discipline precum psihologia personalităţii, psihodiagnostic, cogniţie socială, neuropsihologie, psihopatologie n-ar fi necesare!