meseria cu tichie rămâne o feerie

Inteligența matrix-ului îmi oferi un top five cu cele mai vizitate articole. În ultimile două luni, pe prima poziție se află articolul cu psihologia făcută după ureche. Mă surprinde colosal, fiindcă nu mă așteptam ca ”psihologia într-o ureche” să fie la mare căutare. Pe de altă parte, nu mă surprinde să văd, din nou, că vizitatorii sunt curioși, firește, vizavi de cine sunt eu. Pagina ”despre mine” are un previzibil loc trei.

”Cine sunt eu?” nu știu nici eu (care eu?), așa că prefer să mă gândesc la altceva. Mă întreb care să fie motivele pentru care articolul, ce pune în legătură psihologia cu urechea (bleagă?), a avut parte de cele mai multe vizite. De la publicarea lui, am tot mai revenit asupra lui ca un bun editor ce sunt (iată că am dat un răspuns la cine sunt eu), după cum de altfel revin asupra celor mai multe articole și revizuiesc pe ici-colo cuvinte și, uneori, fraze. Să fie stilul? Nu cred, nu-l consider unul dintre cele mai bune articole. Ai înțeles bine, pot crede, beat fiind cu apă plată, că am chiar și stil în scris. Da, fiecare cu amăgirile lui.

Cititorii mei sunt fie extratereștri, fie oameni cumsecade, curioși vizavi de oameni, pasionați de psihologie, înflorire și fericire. Mai sunt și practicieni, dar și studenți la fel de pasionați. Printre aceștia sunt unii care speră să afle ponturi despre meseria lor. Cei mai mulți dintre studenți sunt probabil aceia care binevoiesc să participe la cursurile mele academice. Bine, sună inutil de pretențios, deoarece nu țin cursuri academice, ci mai degrabă colocvii, iar acasă cu pisicile, solilocvii. Fără dubiu, cu ele mă înțeleg cel mai ușor. Unele ore colocviale sunt dedicate, ca să vezi, cultivării unor abilități de gândit critic (nu la pisici). Probabil o altă amăgire.

Atât extratereștrii cu tentacule, cât și cititorii cumsecade și iuți la minte (cei mai înceți preferă alte site-uri) au descoperit că psihologia e în mare parte spoială și sorcoveală, dar, atenție, e certificată și funcționează în baza unei legi (legea atracției universale?). Mi se pare un lucru bun, însă nimic bun nu ne-a oferit. Școlile de psihologie nu oferă societății meseriași debutanți, ci ”meseriași” cu diplome sau ”diplomați”. Hai să nu fiu malițios, școala de psihologie neaoșă s-a mai schimbat oleacă din vremea sus-semnatului. A devenit mai scumpă și mai pretențioasă. Școala din vremea mea era floare la ureche; am absolvit-o fluierând și fantazând copilărește că sunt mare ”meseriaș”. Mai târziu, viața mi-a dovedit că timp de șase ani m-am instruit într-o psihologie de lemn, anacronică și deconectată de la viața concretă, mai mult bolboroseală ”academică”. Am rămas cu o colecție de cunoștințe pe care le-am uitat și bine am făcut. Așa e școala de la noi, în general: o cunoaștere superficială, de nivel 1, adică remembering cu trimitere la taxonomia lui Bloom (noua versiune).

Știu, știu, e de la mine, soi rău, așa că mea culpaE cumva de la sine înțeles, fiindcă și această școală, ca multe altele, e parte dintr-un sistem de educație greoi, inert și rigid, care-mi seamănă (și miroase?) a mort-viu. Probabil că Mark Twain are dreptate când comentează sarcastic: “In the first place God made idiots. This was for practice. Then he made school boards.”

Meseriașii lipsesc cu desăvârșire, deoarece școala românească nu mai oferă demult societății meseriași. Dacă e corectă impresia mea, atunci această școală e O GLUMĂ. În cel mai bun caz, ea pregătește la mai toate nivelurile studenți competenți în luarea examenelor și absolvirea unor cursuri. Nu-i pregătește pentru o meserie și cu nimic pentru viața din afara școlii. Competența principală a lor s-a transformat în atitudinea ubicuă: ”să trec examenele și să scap de școală”. Se pare că școala e pentru mulți tineri ca un prizonierat. Abia așteaptă să scape de ea ca să învețe, în sfârșit, o meserie! Sau, mai tragic, să învețe cum să trăiască. 

Iată că m-am trezit eu, cine sunt eu, să comentez ceea ce alții, mai bine pregătiți, o fac mult mai bine. Sau și asta e o meteahnă nu doar a mea, ci a multora? Să se creadă competenți și să nu respecte competența meseriașului? Să vedem câteva exemple. Un părinte merge la școala unde studiază fiica și ține o instruire de psihologie, didactică și morală învățătoarei. Un altul face o vizită la psihologă pe care o instruiește în educația copiilor prin iubirea necondiționată (și fără limite). Altcineva duce mașina la service și ține lecții mecanicului despre arborele cotit și arborele cu came. (Într-adevăr, unii au cunoștințe cât păr pe broască).

Totuși, având în minte ideea că școala noastră nu te învață meserie, ce e mai probabil să faci în relație cu un ”meseriaș”? Să-l suspectezi de incompetență și să-l înveți dumneata meserie. Evident că e o preconcepție, deși e derivată pe undeva din fapte. Nu toți meseriașii sunt incompetenți, iar unii dintre ei au norocul să fie bine instruiți la locul de muncă. Alții, poate mai puțini, sunt autodidacți. Își iubesc meseria și învață din plăcere. Când întâlnești vreunul, poți fi recunoscător. Exclud aceste situații faptul că școala neaoșă nu te învață meserie? O întrebare retorică.

Una e să fii meseriaș, alta e să fii un meseriaș căutat în piața muncii. Ce face școala noastră în privința acestei distincții? Nici una, nici alta. Încurcă borcanele și produce confuzie și șomaj calificat la nivel superior. N-am date la îndemână, dar cred că cei mai multi licențiați de psihologie nu sunt psihologi, ci orice altceva. Bine, nici nu trebuie să practice meserie. Așa este, o licență în psihologie nu înseamnă meserie. Speculez și un procent: 90% din absolvenții școlilor din fiecare an nu practică meserie (că nu au tichie!).

Dacă generalizez și la alte domenii, cum putem interpreta? Că oamenii fac școli superioare, de dragul cunoașterii? Ar fi drăguț, dar nu prea cred. Majoritatea urmează aceste școli, deoarece au unele beneficii. Și ajung să le facă de formă (forma fiind diploma), întrucât iubesc nespus de mult cunoașterea. Atât de mult încât nu știu s-o folosească. Oricum, și dacă ar iubi-o le-ar trece după primele cursuri, pentru că și școala tot de formă este. Mi se pare că acoperă și insistă pe nivelul 1 – remembering și abia dacă pătrunde ici-colo pe al doilea – understanding. Rămâne la baza piramidei.

Problema apare când ofertanții de joburi caută oameni cu studii superioare pentru joburi care nu implică vreo muncă intelectuală în sensul strict al expresiei. Dacă nu faci cercetare, investigație ori documentare de vreun fel, nu redactezi lucrări de laborator, cărți, articole ori proiecte, atunci școlile superioare și titlurile academice înalte asociate nu sunt necesare. Valorează cât o ceapă degerată. Într-un fel straniu, nu împiedică pe nimeni s-o înfulece cu poftă!

Că ai o preferință, o pasiune pentru un domeniu, atunci poate urmezi un curs, nu o școală costisitoare de la cap-coadă. În vremurile noastre, poți găsi zeci de cursuri online pe variate topici. Și nu de puține ori ieși mai câștigat decât dacă audiezi prelegeri academice… mai potrivite ca inducții hipnotice.

Dar n-ai să vezi, deoarece degringolada sistemului perpetuează delirul cu diplome și titluri academice, iar în percepția socială ești ”văzut” bine, mai ales că îți permite accesul la funcții mai sus în vreo ierarhie instituțională pe lângă un plus la venituri. Asta în timp ce societatea suferă de lipsa meseriașilor veritabili, nu doar de aceia produși de școli superioare; auzi, studii sau școli superioare! N-au nimic superior față de munca unui instalator, macaragiu, tâmplar sau mecanic. E doar o etichetă prost plasată unor comparații implicite de mere cu morcovi.

Dacă n-ai mecanic, să te văd cum îți repari mașina dragul meu intelectual! Și așa cu multe alte meserii (de școli inferioare?) ocolite de adolescenții de azi care aspiră la școli superioare (!) mai mult la presiunea părinților amăgiți, poate, de mirajul ”superiorității”.