Vreau să-ţi povestesc un vis avut azi noapte. Se făcea că sunt profesor la universitatea din Bangladesh, cunoscută drept Oxfordul Estului, o ţară unde analfabetismul caracterizează peste 50 de procente din populaţie. Predau un curs la facultatea de ştiinţele naturii numit „Tehnologia de sucţiune la himenoptere”. Pentru activităţile mele didactice sunt remunerat cu echivalentul „fabulos” a 50 de dolari americani lunar. E o remuneraţie mai mică decât cea a unui gunoier, iar o chirie pentru o locuinţă în cartierele mai mărginaşe ale oraşului Dhaka, capitala, este exact 50 de dolari.
În mod evident, ca să mă pot întreţine sunt nevoit să derulez, în timpul liber, activităţi mafiote, cum ar fi consultanta pe problematici cu traficul de glucoză sau de tehnologii de sucţiune la himenoptere. Însă, şi aici dăm peste problemă, conducerea universităţii ne solicită imperativ (aşa cere legea) cercetare ştiinţifică şi publicaţii de cărţi şi articole în jurnale de impact internaţional. Orice studiu ştiinţific serios (nu din acelea false) presupune resurse financiare serioase conform unui proiect de buget. Nu există bugete în acest sens. Totuşi, cercetarea ştiinţifică reprezintă un criteriu obligatoriu de satisfăcut de către orice profesor şi profesoraş indiferent de specializarea sa.
Timpul meu şi eforturile mele sunt limitate (modelul sinelui auto-reglator). Din necesitate investesc aceste resurse (limitate) în activităţi diferite de cele specifice unui profesor la universitate. Prin urmare, nu-mi rămâne timp disponibil şi nici confortul necesar pentru redactări de lucrări academice sau pentru derularea unor studii serioase. La aceste constrângeri se adaugă absenţa unor finanţări pentru cercetare şi publicare.
Date fiind aceste constrângeri, oare cum să mă descurc? Iată un subiect de meditaţie, pentru următorii douăzeci de ani? Nu-i ăsta, un sistem universitar anacronic? Sau visez eu?