ce importanță are copilăria în dezvoltarea sănătoasă a individului?

Katie McLaughlin, cu un PhD obținut la Yale University, e psihologă clinician și profesor asociat la University of Washington. E interesată de efectele mediului sociale asupra dezvoltării comportamentale și cerebrale la copii și adolescenți. Cercetările dumneaei investighează cum experiențele de mediu modelează dezvoltarea neurobiologică și emoțional-cognitivă pe durata copilăriei.

Din câte am înțeles, dumneaei nu s-a mulțumit să creadă orbește în teoria atașamentului. Și, eventual, să susțină psihoterapia doar în baza acestei teorii despre care știm că are limite, iar despre o relație cauzală nu poate fi vorba. Spre exemplu, un atașament evitant al unui copilaș nu duce automat la un stil evitant de relaționare la vârsta adolescenței sau tinereții. Nu există o relație cauzală, ci una asociativă. Anumite tipuri de atașament sunt asociate la anumite stiluri de relaționare la adolescență și tinerețe. (Mai pe larg, voi scrie în alt articol).

Revenind la McLaughlin, cercetările dumneaei arată că aproape jumătate din copiii din US vor experimenta o formă de experiență adversă până să ajungă la vârsta tinereții. Te vei întreba, dacă ești ca mine, oare câți de la noi din țară? Care sunt formele de adversitate cele mai întâlnite? Rănirea sau amenințarea, abuzul fizic sau sexual, violența domestică sau expunerea la violență și experiențe de deprivare/dezvantajare socială (neglijarea, absența sau disponibilitatea limitată a îngrijitorului, sărăcia și accesul nesigur la hrană). Ele sunt valabile nu doar în US, ci și în multe alte țări din lume.

Copiii care au parte de experiențele adverse (sistematic) prezintă un mai probabil risc să dezvolte probleme de sănătate mintală comparativ cu copiii care n-au întâlnit adversități. Cele mai întâlnite forme de psihopatologie ale copiilor expuși adversităților sunt: anxietate, depresie, comportament agresiv, stres post-traumatic și abuzul de substanțe. Riscul e de patru ori mai mare la acei copii cu o expunere înaltă la adversități comparativ cu acei copii care n-au experimentat adversități.

Dacă trec cu bine copilăria și adolescența, adulții vor manifesta o vulnerabilitate la psihopatologie. McLaughlin ne informează că aproximativ o treime din tulburările mentale din lumea largă sunt atribuite expunerii la adversități pe timpul copilăriei. Poți reține și că două-treimi nu au legătură cu adversitățile copilăriei. Înseamnă că un om cu o copilărie fără adversități (”ok”) poate manifesta o tulburare mintală. Și, ca să vezi mirare (pentru aceia obișnuiți să atribuie cauza în copilărie), omul nostru nu a experimentat traume pe timpul copilăriei.

Mitul e că dacă ai avut probleme și conflicte pe când erai mic(ă), vei avea și ca adult. E un enunț Barnum. Evident și universal valabil este că vei avea probleme în viața de adult, dar și că ai avut dificultăți în copilărie. De ce ar fi tam-nisam o legătură cauzală între ele? Dificultățile, tensiunile și capriciile din procesul creșterii și maturizării nu sunt echivalente cu experiențele adverse. Putem prezice că orice copilaș va avea conflicte cu părinții. Distanța culturală dintre generații, pe lângă variabile de personalitate și context social, va contribui la tensiunile din relațiile lor. Ceea ce nu înseamnă musai adversități, precum cele de mai sus.

Psihologia de folclor ne (dez)informează că experiențele adverse din copilărie cauzează problemele psihologice și psihopatologice din perioada adultă. Nimic mai fals! Apetența pentru povești coerente a minții umane te poate face să crezi că o anume experiență adversă din copilărie cauzează o anume dificultate psihologică din viața de adult. Există asocieri pozitive, nu cauzalități (”corelația nu e cauzalitate”). Reiau. Există un risc mai probabil ca acei copii care au experimentat adversități să manifeste diferite psihopatologii când îi comparăm cu acei copii care n-au avut parte de adversități. Iar amprenta unei copilării tulburătoare nu duce cu certitudine la psihopatologie.

Ignorarea literaturii empirice face ca psihologia neaoșă să pună un exagerat accent pe importanța copilăriei în dezvoltarea individului. E o teorie devenită dogmă, iar multe terapii sunt orientate spre explicarea dificultăților din prezent ale unui adult prin apelul la istoria copilăriei. Se crede că vindecarea vine din trecutul omului, cumva pe principiul că înțelegerea istoriei ne vindecă de aberațiile zilei de azi. Probabil merge la istoria umanității, nu și în psihologie. Din istoria personală putem învăța unele lecții, dar și uita altele ca să înaintăm în viață. Să fie răscolite din nou și din nou nu duce la nimic bun. Să nu uităm că procesul mental al uitării are o funcție adaptivă. Uneori, uitarea e vindecare curată. Alteori, reamintirea e vindecare curată. Dar nu orice fel de reamintire, ci doar aceea care taxează memoria de lucru. 😉 (Da, secret profesional).