Am rămas perplex. O studentă m-a întrebat dacă eseul dumneaei este un argument. Am minţit-o cu sinceritate că e o aiureală de idei, dar ar putea învăţa. De aceea, sunt un ins “popular” printre studenţi. Nesincer, i-aş fi spus că merge şi aşa. Crezi că are vreo vină? Nu, deoarece în şcoala românească nu se încurajează scriitura argumentată sau eseul de tip argument. La noi se fac “referate”-o manifestare comunistoidă a gândirii rutiniere, în conformitate cu teoriile şi conceptele altora.
Din păcate, gânditul nu e încurajat drept o practică academică, deoarece solicită timp, răbdare şi disciplină. Dacă elevii şi studenţii ar fi încurajaţi să gândească, profesorii ar avea enorm de lucru. Şi, sincer, nu cred că merită. Nu e omeneşte posibil să evaluezi o sută de eseuri ca la fiecare să formulezi un răspuns. Nu să desenezi o notă, ci să oferi un răspuns din care studentul să înveţe cum să elaboreze un argument mai solid. Să fiu şi mai sincer? Mă îndoiesc că profesorii ştiu să argumenteze în scris sau oral, deşi paradoxal profesorii români se cred foarte bine pregătiţi comparativ cu colegii lor din Finlanda şi Japonia care se percep ca fiind slab pregătiţi (v. raportul TALIS, 2013). Iluzia superiorităţii (dincolo de orice simţ auto-critic)! Nu ştiu de ce, dar inclin să cred că şi cei din universitar sunt la fel de “meseriaşi”. La aşa modele, în mod similar, studenţii (foşti elevi) care obţin note mari şi diplome universitare cred despre ei că sunt performanţi. Ce glumă bună! Probabil aceştia nu ştiu ce înseamnă rolul de student într-o universitate veritabilă.
Mă tem că gânditul nu e practica comună. Dacă profesorii români ar gândi, nu cred că s-ar amăgi în aşa măsură. Societatea românească ar arăta cu totul altfel, dacă practica comună prin şcoli ar fi argumentul şi comunicarea diciplinată. Nu este, iar asta e evident şi observabil în manifestările semenilor noştri. Circ! Se poate observa cu ochiul liber. Participanţii la un grup de discuţii nu se ascultă. Ei mimează (când fac asta) ascultarea şi rapid iau foc şi se lansează în moralizări, comentarii critice şi blam. Pentru că aşa au învăţat în 12 ani de şcoală?
Practica ascultării active şi a dezvoltării unui argument sau susţinerii unei idei se deprinde prin şcoli, nu la chioşc. Dar dacă şcoala a devenit chioşc?! Te poţi aştepta ca nivelul educaţiei să fie asociat acestei abilităţi. Nu te poţi făli (sau poţi?) cu titlul de master degree sau doctor şi să te exprimi precum micţionezi. Regulile unei bune comunicări sunt interiorizate în şcoală. Iar asta, deoarece profesorii organizează dezbateri (nu sporovăieli) şi cer studentilor să facă eseuri de tip argument, nu referate! Tu, draga mea/dragul meu, ai făcut vreunul în timpul studiilor tale? Dacă da, primeşte te rog reverenţele mele.
Gândirea e un proces biologic precum digestia. La toată lumea se întâmplă. Unii zic că şi la alte animale, precum cimpanzei, elefanţi şi delfini. Dar, te asigur că gânditul e un proces psihologic (cu rădăcini în “gândire”) care se poate învăţa. Scrisul se pare că e metoda fundamentală prin care îţi structurezi gândurile. Dacă nu ştii, poţi învăţa, îţi repet (îmi repet şi mie). Spre exemplu, dacă eşti student sau profesor (sau amator de gândit) şi vrei să-ţi perfecţionezi gânditul în scris, poţi apela la Harvard College Writing Center. Sigur, e opţiunea ta, probabil de timp liber.