Citeşte, te rog, cu atenţie următorul paragraf:
“Relaţia elevilor cu materiile sau, mai general, cu conţinutul acestora reprezintă cheia înţelegerii lor din punct de vedere didactic. Întreg procesul instructiv tinde spre realizarea ţelurilor prezentate în curriculum. Majoritatea rezultatelor procesului de predare-învăţare sunt rezultate ale învăţării, dar schimbările obişnuite după libera voinţă a fiecăruia, ca răspuns la activităţile procesului instrucţional, sunt de asemenea consecinţe ale aceluiaş proces. Învăţarea şi alte schimbări de dorit sau, mai general, definirea personalităţii în desfăşurare a elevului/studentului reprezintă principalul scop al procesului de predare-studiere-învăţare. Acestea pot fi considerate drept consecinţe, învăţarea incluzând relaţia dintre cel care învaţă şi conţinut.”
Ai înţeles? Care este ideea comunicată de autor (prof. univ.)? Nimic? Dacă ai început să te îndoieşti de facultăţile tale (intelectuale sau academice?), te asigur că nu e cazul. În paragraful de mai sus nu există o idee. Poţi crede că există dacă pui de la tine în tentativa de a te bunghi de înţeles.
Oare cum o fi să fii student şi să studiezi aşa ceva? Dacă eşti student şi reuşeşti “să pricepi” asemenea texte, primeşte te rog anticipat condoleanţele mele. Dragostea pentru învăţare va da colţu, iar tu nici măcar nu vei şti; vei rămâne pe partea cealaltă a colţului.
E un text reprezentativ pentru stilul în care sunt scrise majoritatea cărţilor academice de la noi. Dumnealor (nu doar profesorii) suferă de limbaj de lemn, o forma autohtona de “academeză”, un sindrom al stilului de scris specific universitarilor. N-o spun eu, ci celebrul profesor la Dep. de Psihologie de la Harvard University, Steven Pinker. (“Sindromul” e de la mine, biasat fiind de idiomul clinic.)
Cred că limbajul de lemn are o prevalenţă ridicată prin universitatile noastre. Atâta vreme cât exprimarea de lemn are loc în cercurile restrânse ale dumnealor, nu mi se pare o mare greşeală. Devine una colosală, când oferi spre lectură sau studiu aşa ceva altor oameni (studenţi sau publicul larg). Mă întreb ce fel de impact psihologic are asupra gândirii studenţilor? Sau ce poţi gândi dacă studiezi texte care spun nada pe câteva pagini (iar câteodată, în toată cartea)? Am văzut manuale/cursuri întregi cu paragrafe urmate de zero exemple, scrise cu termeni pretenţioşi, cu formulări ambigue , fără trimiteri la surse, fără date empirice şi fără argumente. Am văzut texte pe bloguri dedicate psihologiei scrise la fel (o bolboroseală!). Te poţi întreba odată cu mine, cum anume se desfăşoară gândirea cuiva care studiază sau scrie asemenea texte? Exact la fel, îţi pot spune în baza observaţiilor personale. Ceea ce nu înseamnă că aşa trebuie să se întâmple şi pe viitor. Peste un an poţi gândi (şi comunica) mai bine. Altfel spus, poţi creea o relaţie cu interlocutorul, care devine un agent activ în povestea ta. Nu e doar un spectator la elucubraţiile dumitale (uneori academice). Cum? Cu conditiţia să lecturezi texte scrise într-un “stil clasic”, după cum ne povesteşte profesorul Steven Pinker în acest video înregistrat după prelegerea sa de la a 27 -a conferinţă a Association for Psychological Science (mai, 2015).
Când citeşti, nu doar faci lectură ca să obţii note grozave, să iei un examen sau să te arăţi atoateştiutor în cercurile de prieteni. Citeşti, deoarece intri în contact intim (hai fără prostii!) cu mintea scriitorului (sau scriitoarei). Prin lectură, mintea ta va coabita o vreme cu a lui, ceea ce îţi va modela mintea. Evident, mintea autorului nu va fi modelată de a ta decât dacă te concentrezi cu poza dumnealui în faţa ochilor dumitale. De aceea, devine important ce anume citeşti şi cum citeşti (mindful sau mindless fără a fi nevoie să practici meditaţie budistă).
O lectură bună sau excelentă e atunci când o relaţie este creată între cititor şi scriitor (există date obiective). Un autor echipat cu intenţia unei relaţii va face un efort de imaginaţie(i se mai zice empatie). Va schimba rolurile pe măsura expunerii ideilor sale (dacă are) în timp ce un altul va scrie doar pentru el însuşi. Stilul conversaţional (ceea ce nu e totuna cu superficial sau aiuristic) e metoda cea mai potrivită, deoarece aşa se întâmplă în relaţiile noastre de zi cu zi. Eu îţi vorbesc ţie, iar tu mă asculţi, apoi inversăm rolurile ca să clarificăm tot mai bine ideile ce vrem să le împărtăşim . Sigur, dacă avem idei. Dacă nu, putem scrie referate, articole sau paragrafe şi chiar cărţi goale de conţinut ori dacă au (printr-o minune) conţinut, el nu ajunge la cititor.
Dar toate astea pot fi schimbate. Dacă nu ai nimic de comunicat, mi se pare (la fel de) minunat, deoarece ai timp să te ocupi cu alte lucruri cel puţin la fel de importante. Dar dacă ai un interes sincer in comunicarea scrisă (ai ceva de spus lumii), iar filmuleţul de mai sus nu-ţi e suficient, poţi lectura cartea profesorului Pinker publicată anul trecut: “The Sense of Style: The Thinking Person’s Guide to Writing in the 21st Century”.