eufemisme la sclavia moderna

20 June 2012 | By Seramis Sas | Filed in: Dezvoltare personală / Educație.

In mitologia greaca Sisif se lupta cu un bolovan ca sa-l urce pe varful muntelui si, apoi, sa-l rostogoleasca pe cealalta parte ca sa o ia de la capat. Urcatul bolovanului pe munte era munca lui Sisif data ca pedeapsa de Zeus.

Oamenii muncesc mult si se odihnesc (putin!) ca s-o ia de la capat. Se odihnesc ca sa-si reincarce bateriile si merg din nou la munca de 8 – 10 ore pe zi. Muncesc 11 luni pe an ca sa obtina o luna de concediu.  Munca pe care o fac cei mai multi este data de altcineva, de o alta persoana sau de mai multe aflate in rol de autoritate si, de obicei, neplacuta, chinuitoare si nepotrivita intereselor unei persoane. E adevarat ca se intampla ca din acestea 8 ore, doar 4 sa fie efectiv muncite, iar restul sa le petreci intr-un loc care nu este acasa si nici macar afara, in mijlocul naturii cu prieteni sau cu familia. Tu esti inchiriat(a) pentru 8 ore pe zi. Ai semnat un document pentru acest angajament, asa ca nu-ti e permis sa pleci.  Oamenii muncesc munci date de altcineva ca sa-si primeasca la finalul lunii salariul de la acest altcineva. Sunt platiti pentru munca lor cum e si firesc. Acest altcineva ofera plata si munca.

Tu mergi la un interviu ca sa fii selectat pentru aceste doua lucruri in primul rand. Si speri sa fii ales asa ca te faci cat mai simpatic tehnic vorbind. Tu accepti plata si munca date de un altul. Esti resursa umana a companiei. Ca orice resursa vei fi exploatata (suna dur?), astfel incat sa dai randament maxim, adica raportul dintre utilitatea ta si consumul pe care-l faci companiei sa fie cat mai mare; cat mai util cu cat mai putin consum. Acest randament este vizat inca din procesul selectiei – in pachetul de beneficii. Ai acceptat pachetul, ai devenit angajatul cu aspiratii de performanta. Se cheama management de performanta pentru tine, dar pentru companie este randament. Tu crezi ca faci performanta, pentru ca performanta – a realiza cu eficienta o activitate anume, presupune competente inalte, iar nevoia de competenta este o nevoie psihologica fundamentala. Intr-un sens realist, tu dai randament, adica esti o resursa ce este si trebuie exploatata eficient conform planului de management prin obiective; o resursa cu costuri/consum mici si cu rezultate maxime. Cele mai perfide companii sunt acelea care reusesc sa te faca sa crezi ca au valoare efortul tau si orele petrecute pe “plantatie”. Ai valoare atata vreme cat dai randament! Cand randamentul tau scade sau fluctueaza devii costisitor, deoarece esti om, nu masina! Dar nu-i o problema pentru boardul administrativ, deoarece multi alti “sclavi” sau roboti asteapta cu nerabdare sa intre pe plantatie sau in sistem.

Majoritatea companiilor au nevoie de resurse umane, nu de oameni, intrucat oamenii sunt costisitori si, adesea, obositori pentru boardul administrativ. Ca orice resursa te poti dezvolta atat cat iti permite managementul “acvariului”.  Iar scopul dezvoltarii nu este altul decat randamentul cu nume voalat de performanta. In realitate corporatiile lucreaza cu cifre, nu cu oameni, oricat de intens ti-ai dori sa nu fie asa. Cifrele sunt importante, iar resursa umana reprezinta o cifra alaturi de toate celelalte cifre asociate celorlalte resurse, productie si tranzactii ori distributie in functie de industria de profil.

O politica de well-being la locul de munca nu intentioneaza in final decat cresterea randamentului resursei umane, oferind o cultura cosmetizata cu programe de training, eventual asistenta psihologica si medicala si pachete de stimulente extra-salariale pentru angajat. Insa, omul cauta sa fie autonom – o nevoie fundamentala. Ma intreb in ce masura ar putea fi posibil ca el sa-si implineasca aceasta nevoie psihologica intr-o mare companie ori corporatie? Te amagesti, daca-ti inchipui cumva ca nivelul de management la care aspiri iti poate oferi mai multa autonomie. Managementul este intre ciocan si nicovala, intre subordonati si manageri de la nivelul superior ierarhic, la randul lor subordonati fata de urmatorul nivel de management.

In realitate (deloc justa!) o corporatie sau o companie nu-ti poate oferi autonomie, nu-ti poate implini nevoia psihologica de autonomie. Libertatea ta de decizie si actiune este strict limitata prin proceduri si regulamente si planuri de afaceri la care nu ai contribuit si care nu suporta modificari cu usurinta.

Lucrul intr-o corporatie nu este decat sclavagism voalat sincronizat cu imprumuturile bancare de regula pentru case, pentru ca omul are nevoie de un adapost. Bancile sunt interesate de returnarea creditelor si corporatiile de randament. Esti o resursa, un nume frumos pentru sclav, ce trebuie exploatata, iar interesele lor au devenit motivatiile tale. Trebuie sa supravietuiesti cu orice PRET. Acesta-I pretul pe care-l platesti pentru supravietuirea ta. LIBERTATEA. Cum poate fi altfel cand muncesti ca sa-ti poti lua concediu in care sa te odihnesti ca apoi sa o poti lua de la capat cu munca? Cum poate fi altfel cand munca ta e data de altii (manageri – subordonati altor manageri) si cand autonomia ta in desfasurarea muncii este drastic limitata? Cum poate fi altfel cand atingerea obiectivelor si performanta ta se reflecta in returnarea creditelor bancare? In antichitate, doar sclavii se odihneau ca sa poata munci muncile date de stapani, proprietarii lor. Un sclav cand nu-si indeplinea muncile era pedepsit si era apreciat (in hrana) cand muncea mai mult decat a primit. Nu gasesti unele similaritati cu situatia ta?

Animalele nu muncesc. Ele isi asigura hrana atat cat le este necesar. Nimeni nu le spune leilor ca maine trebuie sa efectueze o vanatoare de antilope sau ca zebrele vor avea de parcurs la galop distante de kilometri pana la pasunea situata in cutare loc. Iar cine nu ajunge ori nu participa (nu-si atinge obiectivul) nu primeste bonusul. Chiar daca le este foame, pot amana momentul hranirii, fie sa vaneze, fie sa rumege. Nu au proiecte si obiective cu deadline pe care trebuie sa le atinga asociate cu compensatii materiale si sociale create de ceea ce cheama managementul recompensei. Nu au nevoie de stimulente. Actiunile lor necesare supravietuirii vin din interior, din instinctele naturale. Vaneaza, rumega ori culeg seminte si fructe cu placere. Omul a devenit o persoana, instrainata de natura sa animala, muncind (de obicei, munci ne-placute sau nepotrivite intereselor tale) pentru altii trei sferturi din zi in asteptarea recompensei de la finalul lunii. Nu-si alege munca, nu-si alege timpul pe care sa-l dedice muncii si nu ia decizii decat cel mult in limitele impuse.

E adevarat ca in zilele noastre libertatea de a face o alta alegere iti apartine si nu exista o pedeapsa pentru iesirea din sclavie sau pentru refuzul ei de la bun inceput. Insa, o astfel de decizie iti pune in pericol cel putin standardul de viata si, adesea, supravietuirea ta si, poate, a copilului tau. Realitatea sociala este entitatea care-ti poate administra pedeapsa pentru indrazneala ta de a fi om liber si autonom. Alegerea autonomiei iti va atinge sentimentul profund de securitate personala (si familiala, cand o ai). Nu este o decizie usoara, mai ales ca libertatea obtinuta este o mare, o foarte mare PROVOCARE! Vei deveni propriul boss si propriul angajat simultan odata ce te-ai hotarat pentru o afacere oricat de mica. Mai mult, o astfel de alegere implica un downshifting in consumul tau si o restructurare a stilului de viata. Dar, poate ma insel eu, nu-i asa ca aspiri (macar in secret!) la o astfel de viata?

Ma tem ca putini sunt cei dispusi pentru “iesirea din sclavie”. Cred ca varianta de viata a cainelui bine hranit (de stapan) si aflat in lant este mai usor de tolerat comparativ cu situatia cainelui liber de lant dar fara hrana asigurata (iti reamintesti fabula?). Prima versiune de existenta a unei persoane este cea mai raspandita si aproape nimeni ca factori de decizie politica si economica nu incurajeaza “starea de fara lant”. Unii oameni (gandindu-ma la animale) cauta sa stapaneasca alti oameni care sa poata munci la randament maxim. Unii, cei mai putini, sunt stapanii celor multi, sclavii, care sunt nevoiti sa munceasca pe “plantatia” celor putini, ca sa-si asigure supravietuirea si, nu de putine ori, un standard de viata inalt pentru care platesc un foarte mare pret de care nu sunt probabil constienti. Propria VIATA si LIBERTATE. Sa fie oare o alegere din partea acestora in virtutea unui sens identificat ca fiind atat de valoros astfel incat merita pretul mentionat? Mi-ar placea sa cred asta si respect alegerea lor. Pentru ceilalti, inclin sa cred ca mai este timp pentru o “trezire existentiala” si o alegere prin care se pot dedica unui proiect de viata personal si nu corporatist sau ales de altii pentru el(ea).


Comments are closed here.