Dupa o perioadă de 25 de ani, costul social a devenit observabil. Mai mult, costul se extinde la nivel de generaţii. Ce crezi că îl poate face pe un oarecare ins să se mişte în asumarea unor valori umanitare şi sociale? Ce crezi că-l poate impulsiona către ieşirea din lumea sa, lumea valorilor hedonice şi de putere (in care isi pune la adapost familia)?
Sigur, că unii oameni aflaţi sus pe scara socială îşi asumă valori nobile – acelea care nu gravitează în jurul sinelui. Oare nu depinde de educaţie şi influenţă culturală? Pentru valorile egotice, impulsul biologic e suficient. În prelungirea sa sau construind pe el poate fi creat un impuls cultural.
Ok, ai asigurat un trai decent pentru tine şi membrii familiei tale. Ba chiar pentru câteva generaţii. N-ai vrea să treci la următorul nivel de fericire, unul cu impact asupra umanitatii?
Nu prea, deoarece traversarea de la nivelul egotic la cel social se învaţă. Ar putea începe din şcoala generală şi, apoi, continua. Se poate construi pe tendinţa naturală către altruism. Nu pe cea de competiţie irelevantă scopurilor de învăţare, la pachet cu comparaţii sociale, invidie şi nevrotism workaholic.
„Trebuie să fii performant, cel mai tare.” pare a fi maxima multor elevi, o sursă certă pentru dezamăgire şi, poate, neputinţă. Crezi că am o oftică? Mulţi clienţii seamănă între ei ca două picături de apă. Nota comună e oferită de verbul „trebuie” şi de aşteptările imperative (pe nivelul inconstient al mintii). De aceea, cartea lui Albert Ellis (pt cititori mai noi, a fost unul dintre cei mai celebri terapeuti), „Ghidul unei vieţi raţionale” se vinde constant.
Pentru mulţi semeni viaţa e o luptă, iar adversarul e propriul sine, lumea largă (sistemul) sau o persoană anume (vezi delirul anti-băsescu). Pentru toţi, indiferent de cantitatea euroilor şi prestigiului social, viaţa se va încheia la cimitir sau în vasul cu cenuşă mai devreme sau mai târziu. De ce să te lupţi ca sa platesti mai tarziu cu sanatatea (in unele cazuri, cu privarea de libertate)? De ce să achiţi costuri de război, vrând mai mult şi mai mult? Pentru că omul nu se naşte învăţat pentru o viaţă cumpatata si raţională?
Cu această realitate verde-n faţă (deşi pădurile se tot micşorează), m-aş duce la culcare. M-aş trezi când în şcoala, copiii vor fi învăţaţi cum pot trăi o viaţă cumpătată şi orientată către un bine mai cuprinzător decât propriul bine (şi atât). M-aş trezi când în şcoală şi facultate, în loc de multe prostii inutile vieţii de zi cu zi, se va preda despre caracter, se vor cultiva valori şi calităţi (printre alte abilităţi şi know-how), iar profesorii vor fi modele. După mine, asta s-ar numi o educaţie vie! În asemenea vremuri, mi-ar plăcea să redevin copil şi să merg la şcoală. Altfel, pentru toţi copiii (şi adulţii) care merg la şcoală, am toată compasiunea. Mi se pare un chin când nu este o aiureală. Ceea ce nu cred că e un motiv bun ca să abandoneze ori să trateze şcoala cu dispreţ sau indiferenţă, profitând cu o vanitate incomensurabilă de titluri şi diplome, obţinute prea uşor, într-un sistem de învăţământ neperformant si care nu oferă ceea ce contează cu adevărat în lumea de azi.
Din păcate, titlurile şi diplomele (la fel notele) au devenit scopuri per se, deoarece măresc prestigiul şi, uneori, venitul. Nu mai sunt demult efecte secundare ale dragostei pentru învăţare. Care dragoste?! Poate un chin, ne-fiind acel chin pasional din experienţa romantică a iubirii. Dar n-ar fi frumos? Auzi, să mergi la şcoală cu aceiaşi paşi cu care mergi să-ţi vezi iubirea! hai, nu ma trezi…