despre terapia cu palavre, numită, uneori, psihoterapie

Cred că psihoterapeuții își conferă o importanță exagerată. Metoda lor, psihoterapia, e o metodă genul ”talking therapy” pentru vindecarea tulburărilor mintale. Adică, să fim cinstiți și să recunoaștem. E terapia vorbelor.

Vorbe goale sau pline? Poate fi de ajutor terapia vorbelor? Când ne întâlnim ca să mai vorbim, după cum mă întreba un client mai sceptic. Adevărat. Iar tu, clientul, plătești așa ceva? Cum, D-zeule, să plătești ca să stai la taclale? Uite așa. Îhm… Ora trece cu tine (v)orbind. Îhm… Draga mea, nu mi-ai cerut vreun sfat, dar nu mă pot abține. Psihologii formulează (multe) întrebări (dar nu ca la poliție) în aceiași măsură în care pot asculta clientul/pacientul într-o stare de concentrare aproape sacră (până când îi sună mobilul). Nu de puțin ori, persoana din fața sa (sau mai dintr-o parte în unghi de 45, ca să nu se acumuleze tensiune, conform cu unii gânditori) e gâdilată plăcut la corzile sufletești. E prima oară în viața ei când un om ascultă ce are de spus fără s-o judece și fără să-i spună ce ar trebui să facă. Înseamnă acceptare, deși acceptarea nu e totuna cu exprimarea unui acord pentru acțiunile dumneaei.

Revenind la intrebarea de mai sus, răspunsul este da, terapia vorbelor poate vindeca sau ameliora simptome și produce schimbări durabile în viața clientului (pacientului). În următorul articol îți spun de ce.

Am această ocupație (mai puțin in timpul liber când sunt profesoraș și îngrijitor de feline mici), deoarece nu mă pricep la multe alte lucruri (de ex, să scriu coduri de programare, să schimb țevile la baie ori să(-mi) bat cuie în degete, dată fiind o neintegrare a masculinității pe fondul transgenerațional al unei fantomizări de către un străbunic decedat în aburi de alcool) și, totodată, m-am convins pe mine că mă pricep la ”vorbe”, având o fire (foto)sensibilă (sunt sensibil la fotomodele), polarizată matern-feminin în urma identificării cu imago-ul matern. Este o direcție personală, pentru că pun un oarecare preț (de dumping, din câte știu) pe ajutorul psihologic țâșnit din suflet (evidence-based, ceea ce nu face vreo diferență dacă nu se aliniază astrele, un pic mai mult, legile karmice cu numerele din data nașterii) . Altfel, când mintea-mi călătorește într-un univers alternativ și paralel, ca să parafrazez o clientă creativă, sunt filantrop, de meserie biolog și protector al vietăților mici și mari (cu excepția, gândacilor de bucătărie). Și, probabil, aș fi plecat în munții etiopieni ca să-mi petrec zilele cu babuinii precum bărbosul Robert Sapolsky ori cu urangutanii din Borneo.

Totuși, din moment ce ședințele noastre constau în vorovit, nu cumva merită ca vorovitul să fie de calitate terapeutică? Cum poți face din vorovit o unealtă, în sine, terapeutică? Dar nu ca să sapi după conflictele intrapsihice cu origini în copilărie. Sau, cum pot fi vorbele terapeutice și nu goale? Sau, când dialogul devine dialog terapeutic? Și te rog să observi că pomenesc de dialog, nu de monolog (tipic ședințelor de psihanaliză, care costă mult și oferă foarte puțin spre nimic).

Foto-modelul ACT, față de care am o slăbiciune (ca pentru Kelly McGonigal), are la bază o teorie psihologică a limbajului și cogniției (”teoria cadrelor relaționale” și poate într-o zi îți scriu cum funcționează). Iară limbajul și gândirea merg împreună pe un model al relațiilor arbitrare condiționate (orientare behavioristă). Oamenii gândesc în cuvinte și imagini și acționează influențați de ele. Și pot fi condiționați cu ușurință să manifeste frică chiar și față de forme geometrice (ex: triunghiuri) care apar pe un ecran. Darămite, față de anumite concepte din capul lor! Gregory Murphy (profesor de psihologie la New York University, iată-l aici) își începea celebra (prin anumite cercuri) carte dedicată conceptelor așa: ”Concepts are the glue that holds our mental world together” (The Big Book of Concepts, publicată la MIT Press în 2002). Ce poate fi mai sugestiv de atât?!

Un exemplu rapid e acela în care tu citești cuvântul ”DRAGOSTE”. Ce imagine sau gânduri iți vin în minte? Ce simți, chiar acum, prin corp? Te-ai excitat? Sau ți-a venit să spui o poezie? A, o rugăciune!

Dar dacă auzi cuvântul „dragoste” însoțit de acțiuni agresive asupra ta? Mai crezi că dragostea înseamnă atingere afectuoasă, priviri calde și galeșe?

Cuvintele ne însoțesc experiențele, iar adesea nu suntem in contact cu experiențele, fiind absorbiți de cuvinte. Odată experiența conectată la anumite cuvinte, tindem să evităm anumite cuvinte, dar mai ales experiența. Nu neapărat, în sensul fizic, ci psihologic. Spre exemplu, poți continua să faci dragoste, dar să nu fii prezentă psihologic (atenția iți e prinsă în comentarii, amintiri, imagini).

Te asigur că, în relație cu anumiți stimuli din mediu, experiența subiectivă e modelată via cuvinte și imagini generate (relativ) arbitrar în căpșorul tău de puzderia de neuroni puși pe taclale. Ei, dacă nu comunică, nu formează sinapse solide, atunci fiecare moare (darwinism neural). Comunicarea lor constantă înseamnă supraviețuire. Legea lor e simplă. Dacă trimiți mesaje, primeși păpică. Dacă nu, te tăiem de la porție. De aici, o zumzăială continuă între urechile matale. Și te trezești (dacă!) reacționând la zumzetele din cap. Îți poti imagina următoarea scenă. În timpul unui meeting de la birou, șefa s-a încruntat; pare o încruntătură ce prevestește furtuna. În mintea ta, deodată, ai căpătat proporțiile unei furnici (care își caută umbrela?). ”Hai dispari printre crăpături că te calcă!”, gândește mintea. Iar tu crezi in cuvintele astea și reacționezi, adică te chircești de frică și abia de mormăi. Pentru că mormăi, dumneaei te calcă în picioare (metaforic), neînțelegând ce vrei să-i comunici. De aici tu ințelegi că ești o furnică în relație cu un brontozaur, șefa ta. Iar dacă nu dispari, ești călcată în picioare. Așa că data viitoare, eviți să te afirmi in discuția cu șefa, optând pentru dispariție (metaforic, da?). Ca să rupi evitarea, pentru început merită să-ți iei o umbrelă și să înfrunți furtuna, dragă furnică.

Totuși, până la modificarea unui comportament, mai ales rutinier, e cale lungă.  Oamenii, dar mai ales (unii) psihologi, tind să exagereze rolul jucat de gânduri și emoții în propria viață. Simultan, tind să subaprecieze contribuția comportamentelor simple în modificarea cognițiilor și emoțiilor. O contribuție, care a fost intuită cu mai bine de un secol în urma de William James, cunoscută ca”the as if principle”. Să te comporți ”ca și cum”, spre exemplu, ca și cum ești studentă la Harvard. S-ar putea să-ți iasă. Câțiva studenți harnici de la Universitatea ”H” (cu ”H” de la Harvard) au testat principiul și au obținut rezultate excelente. Observi legătura? Harnici, Harvard, Hyperion. Oricum, erau harnici, iar hărnicia i-a ajutat la prefacere. Sigur, nu merge din neant. Unde nu e nimic, nimic nu crește.

Cercetările empirice (și o metaanaliza de care am pomenit aici) indică din nou și din nou spre tehnicile de expunere. Ele sunt de trei tipuri: in vivo (real-life), imaginară și interoceptivă. Fără a fi nimic complicat inutil, principiul lor e unul simplu. Pacientul intră treptat în situația concretă și acționează contra-fricilor iraționale. Eventual, testează mai inainte expunerea prin imagerie. Apoi, e pe viu în mod sistematic. Dacă își și propune câteva scopuri valoroase începe să trăiască.

Rațional înseamnă să întreții credințe care corespund cu realitatea fizică. Nu cu cea imaginată. O frică de înălțime e rațională când te afli pe clădirea de zece etaje. Când nu simți frică, deși stai cocoțată pe fereastra de la etajul 10, este suspect. Ori te-ai antrenat cu saltimbancii de la Cirque du Soleil, ori ești alpinistă. Devine irațională când te afli cocoțată pe un scaun. (sau pe o coală de hârtie).

Deci,terapeuții/psihologii pot interveni atât asupra conceptelor (cuvintele sau cognițiile) și imaginilor (psychological stuff), cât și prin strategii de acțiune (behaviors). (sau asupra cuantelor conștiente și constelațiilor familiale). Ambele sunt intervenții ce pot modifica (variabil) stările emoționale și mentale și pot duce la schimbări durabile (observabile/măsurabile) în stilul de viață, în gestionarea unor situații particulare, în luarea unor decizii semnificative sau în realizarea unor scopuri.

Intervențiile psihologice (comportamentale incluse) sunt în baza unor principii (sau teorii) psihologice rezultate dintr-un demers stiintific, care, probabil a durat chiar și zeci de ani. Ele sunt aflate, de obicei, prin handbook-uri, textbook-uri și jurnale de specialitate serioase (de obicei, de proveniență anglo-americană). Tot ce avem de făcut, îmi reamintesc eu, e să căscăm ochii mari la ele. Uneori, să și lecturăm. (nu din an în paște)