In primele decade al secolului XX, behaviorismul a fost fondat si introdus in psihologie de John Watson (poate iti amintesti de experimentul cu micul Albert) ca reactie la doua curente predominante in psihologia acelor vremuri, structuralism si introspectia analitica (pe care multe scoli de psihoterapie se bazeaza azi in ciuda avansului in cercetarea stiintifica).
Probabil nu-ti amintesti de micul Albert si sobolanul, dat fiind stres-ul examenelor de la universitate, examene care nu masoara nimic (desi ar fi nimerite pentru masurarea unor comportamente de coping) asociate unui stres care iti mananca neuronii din hipocamp (la propriu). John Watson avea pe langa dumnealui o doctoranda asa cum se cade de la o varsta (stii treaba cu prestigiul – criteriu pentru atractie). Rosalie Rayner avea 21 de ani si mergea la studiile de doctorat cu masina sa sport, o marca scumpa, echivalentul astazi unui Porsche Carrera. Cu aceasta zana, domnul Watson si-a petrecut anotimpurile si a transformat psihologia. Iata cu ce au inceput. (dupa ce au inceput cu o partida de sex fulminanta)
Albert era un baietel de opt luni si douazeci si sase de zile cand a participat la experiment. Parea un copil stabil emotional si, tocmai, din acest motiv a fost ales pentru studiu. Inainte de cercetare a fost expus la o serie de stimuli, precum iepure, caine, maimuta si o colectie masti (cu pene) in scopul detectarii unor reactii de teama. N-a manifestat nicio teama ca raspuns fata de acesti stimuli.
Ilustrul psiholog era echipat cu un ciocan si statea ascuns dupa un paravan, iar zana doctoranda tinea copilul orientat spre un sobolan alb angajat intr-o serie de piruete in timp ce jongla cu trei mandarine! (kidding). Ea a facut un semn cu mana, reusind sa distraga atentia lui Albert de la cele din jurul sau, adica o bara lunga de metal si psihologul tupilat prin apropierea ei. Exact in acest moment, Watson lovi cu ciocanul bara de metal, producand un sunet asurzitor. Copilul a tresarit puternic, respiratia I s-a oprit si si-a ridicat bratele dupa cum scriau mai tarziu cei doi cercetatori Albert s-a speriat. Si tu te-ai fi speriat si ai fi tresarit indiferent daca stiai sau nu de existenta “montajului” datorita sunetului puternic produs de lovitura. Insa, nu stiu daca la tine s-ar produce o asociere intre vederea sobolanului circar si sunetul asurzitor care luate impreuna sa-ti declanseze o reactie de teama. Daca cei doi stimuli sunt imperecheati, vom avea ulterior, dupa un numar de repetii, o reactie emotionala conditionata fata de expunerea la oricare dintre cei doi stimuli (sunetul si vederea sobolanului). Cand vezi sobolanul,se prea poate sa reactionezi cu teama. Desi initial n-ai avut nicio teama, acum te-ai pricopsit cu una de toate frumusetea. Un sobolan alb care face piruete si se joaca cu mandarine nu este periculos. Insa pentru tine a devenit un stimul periculos si, astfel, vei cauta mai degraba sa-l eviti decat sa-l inviti la dans.
Dupa sapte repetitii de asociere intre sunetul asurzitor si sobolanul alb, copilul a manifestat teama de fiecare data cand vedea sobolanul fara sa mai existe zgomotul initial. Watson si Rayner au reusit cu usurinta sa determine o reactie de teama fata de un “obiect” initial neutru (sobolanul alb). Ulterior, cei doi au demonstrat ca teama lui Albert poate fi extinsa si la alte obiecte albe cu blana, cum ar fi un iepure, o haina de blana, chiar si o masca de mos Craciun!
Watson conchide, astfel, ca fricile noastre de adulti, angoasele si fobiile trebuie sa fie simple reactii emotionale invatate (prin conditionare), determinate in copilarie si pe care le “purtam” tot restul vietii. (se intampla prin 1920).
Stim, astazi, cu fricile noastre sunt, totusi, innascute, in sensul ca sunt brain-wired. Starea de teama este corelata cu amigdala, o structura in forma de doua migdale, localizate in fiecare emisfera cerebrala, aflata undeva adanc in interiorul creierului. Unele frici sunt prestabilite genetic cum ar fi, de exemplu, frica de contaminare sau frica de straini.
Insa, date fiind mecanismele neurale( corelate starii de teama) preinstalate, iti poti inchipui cu ce usurinta alte frici pot fi invatate. Ma gandesc ca nici nu trebuie sa faci un effort de imaginatie. O serie de experimente (prezentate si pe National Geographic) ne demonstreaza cum oamenii dobandesc o frica de… triunghiuri. Exact, triunghiuri, care se plimba pe un monitor.
E suficient sa observi ridicarea din sprancene sau vocea ascutit-inalta a cuiva, o persoana investita cu incredere, ca sa ai o reactie de teama, un fior sa te treaca pe sira spinarii ori abdomenul sa se contracte puternic. Iar uneori, se poate intampla, spre exemplu, ca o simpla calatorie cu ascensorul sa devina o experienta chinuitoare.
Daca te-ai pricopsit cu o frica (invatata prin conditionare), in ce masura oare te va ajuta o psihoterapie predominant verbala (cu analize de relatii cu mama si tata, bunicul si strabunicul ori cu analize de simboluri onirice)? Oare sa fie de ajutor o examinare rationala sau o transformare metaforica in reducerea fobiei tale? Zero? Daca se intampla sa te vindeci, poti fi recunoscatoare unor factori (cum ar fi efectul placebo) ce nu au legatura cu tehnica de interventie psihologica. Cel mai adesea, specialistii in (psiho)terapii nu iau in considerare in practica lor interventia unor factori ce n-au legatura cu tehnica aplicata si isi imagineaza ca efectele obtinute sunt datorate interventiei lor extraordinare. Ajung, astfel, in situatia de auto-iluzionare, in care cred ca metoda (si teoria) practicata (sau metodele ca in cazul psihoterapiei integrative) ofera rezultatele asteptate. Nu-ti imagina ca sunt in pacatul erorii de generalizare. Nu cred ca toti specialistii se afla intr-o iluzie. Exista unii, cei mai onesti, care cunosc teoria factorilor comuni drept explicatie pentru efectele psihoterapiilor si care nu-si supravalorizeaza interventia si nici competentele, pricopsindu-se ,in schimb, cu o dilema de toata frumusetea (“Sa-i spun sau nu adevarul? I-ar fi de ajutor sau nu?”).
Fricile sunt hard-wired sau, in idiomul stiintelor cognitive, sunt intrupate (embodied). Asa cum nu poti face sa-ti creasca fire de par, nu vei face ca o frica sa dispara cu introspectii si analize verbale. Intelegerea situatiei este buna pana la un punct, iar excavarea sau sondarea (genul de arheologie psihica) dupa motive absonse nu face nici cat o ceapa degerata (desi sedintele sunt scumpe). Vei obtine o reducere a starii de teama sau eliminarea unei fobii cand aplici tehnici de actiune/comportamentale (de ex: expunere in vivo) si de lucru cu corpul (ex: tehnici de respiratie). In zona fricilor si anxietatii, terapiile predominant verbale (laolalta cu cele expresiv-creative)
… sunt (aproape) inutile.