Să ne imaginăm că te afli într-un restaurant și aștepți supa cremă de ciuperci. Vine ospătarul cu supa. O așează cu eleganță în fața ta (și fără să verse pe masă, și fără să urce peste tine). Te lingi pe botic și începi să mănânci. Dar, când să introduci din nou lingura în supa cremoasă, observi o gâzuliță înotând bras. Văleu! Te superi foc și pară, nu doar că te-ai îngrețoșat. Chemi ospătarul ca să încerci stilul asertiv în comunicare (învățat cu Seramis în sesiunile private de grup).
- O gâză se află în bolul meu cu supă… (descrii faptele).
- Pot înțelege că nu e vina dumneavoastră. Se mai întâmplă. (accepți perspectiva celuilalt).
- Dar, simt că mi-a trecut pofta de mâncare și cred că am dreptul s-o returnez. (afirmi ce simți și dreptul tău).
- Prefer s-o luați înapoi fără să plătesc pentru ea. (propui o soluție).
În mod respectuos, reformulezi ceea ce crezi că simte și gândește cealaltă persoană ca să-i arăți că a fost auzită de tine. Și, din moment, ce a fost auzită (ascultată), n-ar mai fi necesar ca dumneaei să-și reafirme poziția. Conflictele explodează, de obicei, când cei doi interlocutori nu se aud și, drept urmare, nu se înțeleg. Motive pentru care, ajung să-și repete ideile unul altuia pe tonalități tot mai înalte. Ei nu se aud, pentru că se află într-un spațiu vid simbolic, adică sunt absorbiți de propriile experiențe subiective. Acesta e primul pas de tip ”mindfulness” – puțină distanță față de propria experiență. Să fii prezentă psihologic ca să-l poți auzi pe celălalt (orientezi atenția asupra cuvintelor și gesturilor celuilalt). Abia după, urmează parafrazarea empatică.
Ți se pare dificil? Chiar este, iar aici avem o situație clară. Stilul asertiv e o abilitate. Cred că e o abilitate mai ușor de format comparativ cu desenul sau cântatul, dar ca orice altă abilitate, presupune exercițiu sistematic. Iar dificultatea crește dacă experimentezi diferite bariere psihologice (jenă de ceea ce simți sau rușine, vinovăția de a cere, temeri de respingere, de critică, de confruntare, responsabilizarea excesivă, timiditatea).
Și nimeni nu se naște echipat cu el. Dar nici prin educație nu cred că e dobândit. Bine, doar dacă n-ai părinți excepțional de dotați psihologic. A, că mami sau tati e psiholog, nu e o garanție! Poate fi chiar contraindicat. Mai ales, dacă părintele, psiholog de profesie, ratează adesea distincția dintre fapte și judecăți sau dintre observație și interpretare. Iar dacă aici e confuzie, restul devine munca lui Sisif. E și un motiv pentru care, cred eu, nu funcționează acele cursuri de asertivitate. Cultivarea stilului asertiv implică, totodată, înlăturarea unor bariere psihologice.