Vrei un răspuns? Oferind un ajutor sistematic. Un altul (elev, copil, student, prieten, iubit) nu-ţi cere ajutor. Însă, tu îi oferi. Simţi că are nevoie de ajutor, iar iubirea se simte. Aşa că, îl ajuţi. Tu crezi că-l ajuţi. Te înşeli.
În realitate îl faci handicapat dependent de ajutorul tău. Nu e un handicap real. Nu are o deficienţă motorie sau intelectuală. Cealaltă persoană poate învăţa, fiind pe deplin funcţională. Are capacitatea de a învăţa. De ce nu-l inveti sa pescuiasca? Însă tu blochezi procesul, oferind o mână de ajutor, apoi un picior, un organ şi tot aşa, urmând a-ţi da sufletul, cum se zice („Mi-am dat sufletul pentru tine”).
Părinţii cred că se sacrifică, iar iubiţii la fel. Ei cred în sacrificiu ca semn al unei iubiri nobile (eventual, divine sau spirituale). Oferă ajutor din toată inima sau din tot sufletul. Te-ai gândit că poate nu-l ajuţi? Sacrificiul e doar nevroză. O nevroză a sensului în viaţă. Dacă tu nu ai un alt sens în viaţa ta, îţi creezi sens fiind de ajutor.
Ajutorul e bun. Nu mă înţelege greşit. Ajutorul oferit te face să te simţi bine şi să crezi despre tine că eşti o persoană cumsecade, cu suflet bun (beneficiul emoţional). Contribuie la sănătatea psihologică. Acesta e beneficiul tău, efectul rezultat din altruismul manifestat.
Să oferi ajutor e bine. Felul în care îl oferi poate fi rău, adică distructiv. Poţi împiedica creşterea psihologică a cuiva oferind ajutor într-un mod stupid. Sabotezi autonomia fiinţei care îţi e dragă. Acesta e pericolul. La acest risc sunt expuşi acei oameni care îşi extrag sens şi valoare din ajutorul oferit altora. Acestui risc sunt expuse multe categorii sociale şi profesionale. Dar mai ales părinţii şi terapeuţii care nu ştiu unde să se oprească cu ofertele de ajutor. Unii dintre aceştia, mai slabi de înger, încep să delireze pe teme de grandoare vizavi de ei înşişi. Să creezi handicapaţi şi să crezi despre tine că eşti o fiinţă nobilă devine hilar şi un pic tragic.
Când persoana, beneficiara ajutorului tău, a devenit autonomă, te opreşti. Ajutorul tău se întâmplă tot mai rar. Creşterea în autonomie e un proces. Când autonomia s-a consolidat, înţelept şi sănătos ar fi să te opreşti. Ai două motive întemeiate. Primul a fost expus deja. Al doilea e costul de oportunitate. Faptul, că tu aloci resurse spre cineva, anulează alte oportunităţi de a investi acele resurse. Sigur, că poţi ajuta în continuare. De data asta fără a transgresa principiul echităţii „sculptat” de gene în natura noastră.
Ajutorul oferit inteligent seamănă cu ceea ce face părintele cu lighioana simpatică la momentul învăţării locomoţiei bipede. Păşeşte părintele în locul copilului? Nu, evident. Îi oferă sprijin atât cât el să facă paşi menţinându-şi echilibrul. Pe măsură ce reuşeşte să meargă, capătă autonomie în mers, sprijinul oferit de părinte devine tot mai rar. Acesta imi pare un comportament de ajutor sănătos. Stimulează autonomia.