Să luăm la întâmplare doi puşti. Aflăm despre ei că sunt diferiţi. Despre unul dintre puşti, Andrei, se ştie că e inteligent. Părinţii lui, diriginta şi colegii cred despre el că e un tip inteligent. Prin urmare, Andrei crede despre el însuşi că e un tip deştept şi depune eforturi în acest sens. Se străduieşte la teme atât acasă cât şi în clasă şi reuşeşte să ia note bune. Cât despre celălalt puşti, Ionuţ, nimeni nu crede că ar fi inteligent. Poate e cel mult un şmecher, un puşti isteţ. Notele lui nu sunt deloc grozave, iar şcoala nu are nimic interesant pentru el.
Cei doi puşti se află într-o excursie undeva la munte. Cum se plimbau ei pe o cărare mai puţin circulată dau de o problemă. Un urs mormăind înfometat care se îndreaptă direct către ei – două gustărici uşor de servit de domnul Urs. Andrei estimă rapid că ursul ar ajunge la ei în aproximativ 18 secunde şi se panică. Ionuţ îşi schimba calm bocancii de munte cu o pereche de adidaşi. Andrei, surprins de ceea ce făcea Ionut, exclamă: „Eşti un mare prost! Doar nu crezi că vei putea întrece ursul.” Ionuţ, în timp ce încheie ultimul şiret, replică: „E adevărat. Dar tot ceea ce am de făcut este să te întrec pe tine”.
Ambii puşti sunt inteligenţi. În feluri diferite. Iar unul dintre ei promite a fi un viitor psihopat, îmi vei spune. Probabil. Însă nu suntem la un studiu clinic. Altceva ne interesează acum. Andrei a evaluat rapid problema, însă în limitele inteligenţei sale, în timp ce Ionuţ a găsit o soluţie creativă şi practică.
Dintre cei doi care crezi că are şanse de supravieţuire mai mari? Genele cui crezi că vor ajunge mai departe? Întreb într-o doară. Andrei e un puşti inteligent în şcoală. Are o inteligenţă şcolărească care îl ajută să ia note bune şi, eventual, să facă studii superioare finalizate cu doctorat. Ionut pare să manifeste o altfel de inteligenţă. Una, care îl scoate din necaz, îl ajută să supravieţuiască şi, eventual, să reusească în viaţă. (nu e cazul sa intelegi ca succesul implica tendinte psihopate)
În această privinţă, deoarece viaţa înseamnă provocări, o inteligenţă şcolărească (sau academică) nu te pregăteşte pentru confruntarea cu examenele vieţii. În cel mai bun caz, Andrei e instruit să se confrunte cu teme, extemporale şi, în general, cu probleme şcolăreşti. El se descurcă şi pare inteligent în măsura în care se află în contextul activităţilor şcolare. El ştie să rezolve problemele de la lecţii, nu probleme cotidiene.
Dacă nu te-ai născut ieri, ştim bine că şcoala reprezintă doar o mică parte din viaţă. Iar diplomele, niște bucăţi de hârtie galbenă, nu aduc succesul pe tavă sau reuşita în viaţă. Dar îl fac mai probabil? Nu știu, în această țară sigur NU (dacă nu ai și carnet de partid la putere).
În mod vădit, alături de o inteligenţă şcolărească mai e necesară, chiar vitală, o inteligentă prin care să poţi răspunde cu succes provocărilor vieţii. Această specie de inteligenţă,care o integrează pe cealaltă ( cea şcolărească sau analitică – măsurată prin teste şcolare şi, eventual, teste IQ), a fost numită de Robert Sternberg (despre care ţi-am mai scris – expert în cercetarea ştiinţifică asupra inteligenţei) o inteligenţă a succesului.
Presupun că înţelegi de ce acest nume şi, de asemenea, bănuiesc că ai înţeles cărui tip de inteligenţă se adresează întreg sistemul de învăţământ (indiferent de deficienţele sale). Într-un plan al realităţii, în vreme ce Ionuţ prosperă, Andrei… isi face in continuare lectiile in firma lui Ionut.