cum circuitele neurale nu sunt daunatoare moralitatii

Exista un Eu ca agent cauzal al actiunilor noastre? Se pare ca nu, conform cercetarilor din neurostiinte. De ce ar fi atat de important sa stim acest adevar obiectivat stiintific din moment ce fiecare dintre noi experimenteaza subiectiv un Eu, ca agent cauzal si, implicit, cu liber arbitru?

Tu te experimentezi pe tine insati sau insuti ca agent liber, care poate alege si decide sa faca anumite lucruri. Spre exemplu, ridic mana pentru a lua un creion de pe masa. Ce se petrece de fapt?

–         muschii se contracta ca urmare a schimbarile biochimice

–         schimbarile chimice sunt produse de impulsuri nervoase

–         aceste impulsuri nervoase pleaca prin nervi de la nivelul creierului

–         creierul contine milioane de mici circuite, iar pentru fiecare miscare a corpului si gand care trece prin minte exista simultan impulsuri electrice in creier.

Daca un curent electric trece prin creier, unii muschi se misca spontan. Daca este oprita alimentarea cu sange intr-o oarecare parte a creierului, celulele din acea zona vor muri si, prin urmare, o parte corespunzatoare din corp inceteaza sa functioneze normal. Nu sunt constient de acest proces, pot observa doar ca mana, de exemplu, nu se mai misca. Desi, in mintea mea exista intentia de a o misca, mana ramane nemiscata. Iata cum gandul, de fapt impulsuri electrice, de a o misca nu mai ajunge la mana.

Gandurile par sa fie nimic altceva decat impulsuri electrice (se cheama perspectiva reductionista). Daca lucrurile stau in acest fel, libertatea vointei este o iluzie in doua feluri. Pe de o parte, este teoretic posibil sa prezicem orice alegere si, pe de alta parte, orice alegere este doar un set de impulsuri bioelectrice care se supun legilor fizice. Asadar, avem de-a face cu o masinarie biologica si ca orice masinarie, functioneaza pe baza unor algoritmi. Cineva ar putea contra-argumenta cum ca daca lucrurile stau asa e totuna cu a crede ca o carte nu e nimic mai mult decat o colectie de litere tiparite pe hartie. Si, in realitate, este cumva mai mult? O colectie de semne, de linii curbe, drepte si inclinate. Semnificatiile acestor linii (literele) sunt in creierele noastre conform unor sintaxe care sunt tot in mintile noastre. Cuvintele si frazele, intreaga carte, sunt in creierele noastre, intr-o realitatea semantica (convenita de comun acord) asociata unor arii cerebrale specifice.

Cu toate astea, pot crede in continuare ca eu sunt cauza care a generat miscarea mainii sau cauza care a generat intentia miscarii mainii pentru a ridica un creion. Am decis sa fac asta. Dar, in realitate, unde sunt eu in toate aceste procese chimice si electrice? Oare cum am facut sa decid sa ridic mana ca sa iau creionul? Raspunsul onest este nu stiu. S-a intamplat, experimentand iluzia unui eu, care a ales sa ridice mana pentru a lua creionul.

Ok, dar in acest context, ce rost mai are morala si etica? Mai putem vorbi despre responsabilitate si moralitate, daca vointa libera este doar o iluzie?

Daca o persoana accepta ca toate procesele fizice sunt determinate si ca toate alegerile personale si deciziile morale sunt impulsuri electrice care se plimba prin creier, de la creier la muschi, atunci etica este lipsita de sens.  Dintr-o perspectiva reductionista (implicit, determinista) oricine indiferent de actiunile sale poate fi considerat ca ne-fiind responsabil de consecintele actiunilor sale. Infricosator? Te poti gandi la un criminal in serie, la un violator sau la un simplu hot ca sa poti realiza impactul social si juridic al acestei perspective. Si, totusi…

Mi se pare necesar sa facem o distinctie intre libertate si liber arbitru (sau vointa libera). Chiar daca experimentam vointa libera si suntem constienti ca e o iluzie asta nu implica in mod necesar ca suntem liberi si iresponsabili in raport cu actiunile noastre. Daca incalcam o lege, o norma sociala si suntem prinsi, vom fi pedepsiti sau cel putin, daca nu suntem prinsi, ne putem simti vinovati. Libertatea noastra este limitata de conventii si legi. Sistemul juridic nu sare in aer pentru ca vointa libera este o iluzie. Un sadic criminal ori un sociopat (care nu simte remuscari in urma unor acte abuzive), chiar daca stim ca actiunile sale sunt datorate unor dezechilibre biochimice severe la nivel cerebral, trebuie ca libertatea lui sa fie drastic limitata, deoarece reprezinta un pericol real pentru alti oameni. Oricare individ in rol de cetatean este constient, sau se presupune ca este, de pedeapsa si sanctiunea ce urmeaza incalcarii unor reglementari juridice si sociale. Chiar daca cetateanul nu stie ce face, nu este constient, este bolnav mintal sau handicapat intelectual, legea se aplica, luandu-se in considerare aceste aspecte. La fel de bine, cred eu, ca ar putea fi luati in considerare si factori circumstantiali in cazul unor cetateni evaluati ca fiind sanatosi mintal si, deci, cu liber arbitru, fara a se mai trece urgent la pedepsea cu limitarea libertatii personale (trimis la mititica!). Fapt, care ar fi posibil doar daca sistemul juridic ar cunoaste iluzia liberului arbitru, intelegand ca, uneori, un om poate actiona “iresponsabil” sau “fara minte” in anumite conditii de viata. Ma gandesc si eu ca s-ar putea gasi solutii orientate spre reabilitare (si tratament) si servicii in interesul comunitatii, aplicandu-se pedeapsa cu inchisoarea doar in cazuri extreme, de real pericol social. Sunt convins ca nu voi apuca vremurile pentru o astfel de restructurare a sistemului judiciar. Asa ca, visez si eu cu ochii deschisi, intr-un fel inofensiv pentru nimeni. Insa, cum de am ales acum sa visez asta si nu o plimbare pe plaja din Waikiki?