critical thinking (despre critica)

Nu de puţine ori mă întâlnesc cu o înţelegere eronată a „gândirii critice”; înţelegere pe care încerc s-o evit apelând la englezescul critical thinking. Critica (şi gândirea critică) e considerată de majoritatea o căutare intenţionată de greşeli şi erori în judecata şi exprimarea cuiva. Nimic mai fals. Critica este o metodă de analiză disciplinată şi sistematică a discursului oral sau scris. În tradiţia filosofică face parte din practica îndoielii, ceea ce nu înseamnă că un gânditor critic e o persoană suspicioasă. E o diferenţă între trăsătura personalităţii de suspiciozitate (sau polarizarea faţetei care… din modelul Marelui Cinci?) şi practica filosofică a îndoielii.

Critica nu e totuna cu criticismul – acel discurs prin care cineva (de ex. partenera) îţi subliniază (cu rigla şi creionul) defectele de caracter la pachet cu manifestări greşite sau inadecvate (sigur, prin prisma valorilor subiective). Critica înseamnă examinarea ideilor cuiva, fără argumente ad hominem (când etichetăm persoana), dar cu argumentarea opiniei declarate mai mult ori mai puţin favorabile. Individul care practică critica sau gândirea critică nu comentează precum se întâmplă micţiunea şi golirea vezicii. Este în control pe procesele mentale superioare, adică îşi pune ordine în idei, află cum se leagă unele cu altele, cum decurg logic unele din altele, ca apoi, să se exprime cu elocvenţă. Este limpede că nu poate face toate astea, dacă se află într-o discuţie şi nu ascultă cu atenţie maximă ceea ce comunică interlocutorul. La fel de limpede e că un individ mobilat prost sau nemobilat la mansardă nu va fi capabil de critică. Cel mult de comentarii frivole, lipsite de substanţă, doar ambigue, generale şi plate.

Sigur, nu poţi găsi gânditori critici pe toate drumurile, în cazul în care cauţi unul. Adesea, nici prin universităţi. Critica e un lux dintr-o perspectivă a creierului. Pentru critică e necesar efortul mental susţinut şi concentrat. Seamănă cu practica meditaţiei mindfulness (de un mare ajutor; dacă eşti cuminte îţi povestesc cum anume). Critica mi se pare o unealtă intelectuală deosebit de utilă unei fiinţe care se pretinde raţională. E o unealtă de auto-protecţie, mai ales că suntem într-o epocă a globalizării comunicaţiilor, dar şi de dezvoltare cognitivă. Aşa cum există o creştere emoţională prin unele grupuri de dezvoltare personală la fel alţii vor creşte cognitiv prin practica unei gândiri critice. Deşi, impresia mea e că nu poţi gândi critic fără o creştere emoţională. Cele două aspecte mentale sunt ca faţetele unei monede. Nu cred că un individ infantil va fi capabil de gândire critică. De criticism, indubitabil. Comentariile negativiste la adresa ideilor sau manifestărilor cuiva sunt facile în virtutea unui bias al negativităţii. Un sindrom al cetăţeanului român. Toţi aceştia obţin probabil o plăcere dubioasă din aceste „micţiuni” care le confirmă gândurile negative ce le populează mintea.

În filosofia modernă critica aplicată se referă la o investigaţie sistematică a condiţiilor şi consecinţelor unei teorii, concept sau abordări pentru înţelegerea limitărilor şi validităţii acestora . Reprezintă esenţa demersului ştiinţific (autentic). Astfel, perspectiva critică e opusă celei dogmatice. Stimulează deschiderea minţii către noi idei, nu opacizarea faţă de investigaţie (vezi dogma) şi fixarea ei în câteva idei creţe. Nu presupune nici să ne exprimăm liber ca într-un grup de psihoterapie. O atitudine critică în comunicare implică disciplină mentală, autocontrol şi judecată discriminativă, şi nu atacuri psihologice (mai ales cu radiaţii beta :)) prin interpretări psihologizante şi judecăţi de valoare.

Perspectiva critică presupune flexibilitate cognitivă – atunci când te mişti liber printre idei contradictorii şi adopţi o poziţie adversă. Un excelent exerciţiu este când te muţi (mental, da?) în perspectiva opusă şi argumentezi contra propriei perspective. De exemplu, eşti o ateistă (îndrăcită, sigur) şi faci lobby pentru creştinarea tuturor vietăţilor din galaxie. Năucitor, intr-adevăr! Mai ales, că poate stimula capacitatea empatiei şi toleranţei (în mod real) de care unii au mare nevoie. Pe invers, rigiditate cognitivă e atunci când nu reuşeşti să păstrezi o erecţie mai mult de cinci minute, dar poţi, în schimb, menţine cu orele (şi anii!) o poziţie (mentală, nu de coit) în pofida evidentelor şi dovezilor contradictorii. Nu înseamnă o atitudine cameleonică, deoarece nu exclude aderenţa (întemeiată empiric şi raţional) la o idelogie sau teorie.

Diferenţa între o atitudine critică şi una dogmatică e dată de capacitatea de renunţare sau puterea de a te despărţi de ceea ce ai iubit. Dacă ceea ce credeai se dovedeşte, în lumina dovezilor sistematice, fals, ai puterea de a te despărţi de acele idei şi, adesea, de grupul respectiv. Iar asta oricât de dragi ţi-au fost ideile (teoriile, explicaţiile) sau oricât de drag îţi e acel grup unde se vehiculau acele idei.

Cu măsura dragostei nu putem măsura realitatea. Mai degrabă, măsurăm sau iubim iluzia şi nu realitatea. Cunoaşterea adevărului pare un exerciţiu al unei iubiri mature. Un exerciţiu critic. Ar putea începe devreme, devreme de tot. Dacă în cazul tău n-a început din etapa cu Moşul, barza ori cu zâna Măseluţă, nu e timpul pierdut. E bine şi mai târziu, dar nu prea târziu, daca ma intelegi.