Recitind articolul anterior, am realizat că un mic paragraf de completare ar aduce mai multă claritate. Te-ai întrebat, poate, ce face ca imaginile și cuvintele care defilează pe ecranul mental să pară reale și urgente, un fel de realități imediate pe care le experimentezi pe viu? Există corelate neurale pentru scenariile născocite de creierele noastre?
Există, desigur, mintea nu e o entitate care levitează în jurul creierului asemeni aureolei unui înger, prietenul copiilor. Percepția și imageria vizuală împart o aceiași mașinărie neurală. Acesta e enunțul fundamental din orice psihologie care nu e făcută după ureche și pe care ar trebui să-l cunoască chiar și un student mediocru. Stephen Kosslyn (et al) a fost cercetătorul care a adus în 1997 primele dovezi empirice printr-un studiu cu PET (Positron Emission Tomography). N-am aflat despre asta de la vreun profesor în anul 1997, pe când eram în primul an de studiu și nici în anul următor sau anii următori. Psihologia era închinată marelui Mielu Zlate cu ale lui mecanisme psihice (pe care unii le învață și astăzi mulțumită unor profesori actualizați și moderni).
Deși, poți citi rezumatul acestui studiu, îmi ofer permisiunea să-l reiau aici fără ghimilele, pardon, ghilimile, ptiu, ghilimele.
Subiecții lui Kosslyn au realizat mai multe sarcini de percepție și imagerie în timp ce creierele lor erau scanate cu PET. În condiția perceptuală, subiecții evaluau dacă numele erau potrivite cu imaginile. Pentru condiția unu, obiectele erau ilustrate dintr-o perspectivă firească și putea fi recunoscute dintr-o privire. Spre comparație, în condiția cealaltă, obiectele erau ilustrate din perspective nefirești, astfel că obiectele deveneau dificil de recunoscut. Ca exemplu, ești în fața unui monitor și pe ecran apare un obiect, să zicem, o lampă, iar tu trebuie să recunoști obiectul folosind eticheta potrivită.
În condiția imageriei, subiecții au văzut imaginea cu un grilaj care avea litera x. Înainte de imagine apărea pe ecran o literă. În condiția de bază, ei răspundeau că au văzut stimulul, în timp ce în condiția imageriei, au vizualizat îngeri și suflețele, scuze, litera potrivită care ar putea acoperi x-ul din grilaj, dacă ar fi fizic prezent. Ce s-a întâmplat în creierele lor?
Paisprezece zone erau activate în comun pentru ambele sarcini, din care doar una nu apărea implicată în procesarea vizuală (girusul precentral). Alte două erau activate în percepție dar nu în imagerie, iar cinci erau active în imagerie, dar nu în percepție. Deci, încheie rezumatul, două-treimi din zonele active erau comune percepției și imageriei.
Ți-am scris despre acest studiu, reper în psihologia cognitivă, ca să ai o idee clară despre ce înseamnă să ai o imagine în fața ochilor, dar fără să fie vreun obiect acolo. Când o vizualizezi pe ea, șefa ta, ea chiar se ivește acolo pentru creierul tău, pentru cel puțin vreo 70% din zonele dedicate. Pare că are suficientă realitate încât să te ia de lingurică.
O închipuire poate avea, astfel, impact psihologic și poate dicta anumite acțiuni. Să-ți mai scriu că dacă te lauzi cu imaginația bogată (sau vie), poți intra în belele? Nici impactul nu-i de colea. E partea întunecată a unei abilități imaginative bogate.
Dar ce se întâmplă când legătura senzorială cu lumea exterioară are întreruperi? Mai știe creierul tău să diferențieze între propriile născociri și realitățile percepute? Din când în când, iar asta se cheamă psihoză. Încerc să-mi închipui cum o fi ca ceea ce aud în cap sau ceea ce văd cu ochii minții să-mi pară că provine din afara mea. Ce confuzie! Dar cât de departe sau aproape sunt de această extremă psihologică, dacă i-au drept realitate o oarecare imagine despre viitor născocită de acest creier? Da, știi bine, are darul profeției, deși, nu produce decât ficțiuni dovedite cel mai adesea, în lumina situației din viitor, aiuritoare. Nu există niciun dar al profeției. Avem doar wishful thinking cu reversul ei catastrofizant,… da, și epuizant.
Cum te poți lupta cu născocirile mentale? Cu rațiunea, cu faptele și dovezile și o poți combate într-o oarecare măsură. Dar, uneori, ele revin în forță. Ripostează și te intimidează când nu te aștepți. Tu ripostezi la rândul tău. Dar e o greșeală. Când ripostezi, o iei ca fiind reală. Comunici creierului tău mesajul că născoceala e reală că doar lupți cu ea. Acum e momentul să-ți reamintești ce este și s-o lași să fie. La fel cum nu te bați cu reflexia din oglindă, nu te bați nici cu născoceala minții. Observi doar și acționezi în acord cu scopul tău important. Probabil, mintea te va urma.