plecarea din Eden

O maimuta se afla in deplina siguranta in copac. La fel un copil si un adolescent aflati in mediul familial. Aici nu are de-a face cu pradatori naturali, iar hrana se gaseste, adesea, la discretie sub forma de fructe sau diverse ganganii suculente si oua proaspete de pasari pe care le poate culege cu usurinta, deplasandu-se din ramura in ramura si din copac in copac prin brahiatie, adica prin salturi acrobatice.

Padurea e un fel de san matern pentru maimuta noastra. Acum mai bine de 5 milioane de ani, maimuta hominida – stramosul nostru si al maimutelor de azi – se bucura de confortul si siguranta oferita de traiul in copaci. Padurile tropicale din continentul african reprezentau Raiul. Poate ca povestea cu gradina Edenului din biblie este o metafora frumoasa, desi nu e o analogie corecta, pentru aparitia omului.

La un moment s-a intamplat ceva si maimuta hominida a trebuit sa coboare din copaci si sa se adapteze la mediul de la sol. Ceva-ul n-a fost diavolul care i-a momit pe cei doi primi inaintasi ai omenirii sa pofteasca si sa se infrupte din marul cunoasterii, mar care a devenit asociat cu Adam si care i-a ramas acestuia in gat. In calitate de urmas, daca nu cumva esti un extraterestru sau mutant, ai si tu unul. Ceva-ul se cheama “presiuni selective” si se refera la factori din mediu si genetici care variaza si care creaza noi conditii de supravietuire, selectand generatii care dispun de abilitati potrivite modificarilor de mediu (iti aduci aminte de veverite?).

Maimuta hominida paraseste “gradina Edenului” si coboara la sol pentru scurte raiduri confruntandu-se cu mari provocari de adaptare la un mediu nefamiliar si plin de pericole la tot pasul. Nu-ti imagina ca dintr-o data s-a ridicat la verticala si a inceput sa faca plimbari (mai degraba, sprinturi!) pe doua picioare. Observa un bebelus cum se straduieste in tentativele lui de locomotie bipeda si extrapoleaza observatiile tale la maimuta hominida de-a lungul multor generatii. Australopitecinele puteau folosi locomotia bipeda, dar au ramas in principal dependente de siguranta vietii din copaci. Banuiesti si tu, ca nu le era deloc comod – mici sanse de supravietuire in competitia cu carnivorele “croite” pentru vanatoare. Asa ca, dormeau in copaci intr-un fel de cuiburi si se hraneau in principal cu seminte, fructe si insecte, dar treptat au inclus in dieta lor si tuberculi, radacini si tulpini ceva mai tari pe care si le procurau in urma excursiilor in mediul de la sol (practicate ca un fel de sport extrem!). Ca urmare a noilor modalitati de procurare a hranei si mersului biped au aparut modificari in caracteristicele fizice cum ar fi o dantura mai puternica si masa corporala mai mare. Desprinderea de siguranta vietii in copaci a durat aproximativ 1,5 milioane de ani (etapa de staza), perioada in care diferite specii de australopitecine au trait in principal in copaci, desi puteau folosi mersul biped. Ce de rabdare a avut “mama natura” cu stramosul omului!

Maimutele hominide (australopitecinele) au fost ca asemanare mai apropiate de specia de cimpanzei decat de specia Homo. Insa, procesul evolutiei nu a ramas pe loc si, probabil, cel mai important pas din istoria umanitatii a fost trecerea de la etapa australopithecus la etapa Homo. Daca vrei poti face o analogie cu etapa tranzitiei, poate la fel de importanta in cresterea psihologica a unui om, de la varsta adolescentei la adultete.

Intr-un final, date fiind noi presiuni selective, clima s-a modificat si mediul a devenit preponderent alcatuit din savane cu tufisuri, maimuta noastra hominida a facut trecerea de la adolescenta la etapa adulta. S-a desprins de “sanul matern” sau de mediul familial securizant al vietii arboricole, devenind cel dintai Homo in urma cu 1,8 mil. de ani(homo erectus si homo rudolfensis), asociindu-se in grupuri ca sa poata supravietui in competitia pentru resurse intr-un mediu dominat de marile carnivore. A fost un moment (ca etapa istorica) in evolutia omului corelat cu dezvoltarea limbajului ca sistem de comunicare bazat pe sintaxa si gramatica.

A fost o tranzitie de succes (putea sa nu fie!) care pe alocuri (!) continua si in zilele noastre, ca doar d-aia pot eu, individ din specia homo, scrie aceste idei pe care tu le poti citi si intelege. Ma intreb cui pot fi eu recunoscator pentru asta? Privind retrospectiv pe linie geneaologica n-as sti unde sa ma opresc, ci doar cel mult pot alege un moment din istoria evolutionista in mod arbitrar. Sa-mi aleg momentul in timp (de vreo 2 miliarde de ani) al eucariotelor sau al procariotelor, bunicii primelor?

Ma pot opri la parintii mei si sunt recunoscator pentru efortul lor iubitor oferit cresterii si supravietuirii mele pana la aceasta varsta, iar asta pare cel mai rezonabil. Insa, imi pot extinde recunostinta dincolo de linia genetica la oameni cu care nu am legaturi de rudenie si cu care sunt (sau am fost) conectat in plan memetic (echivalentul cultural – memele pentru gene). Asa ca atunci, cand privesc in jur, avand in minte perspectiva evolutiei vietii, simt, uneori, recunostinta. Iar daca ele, maimutele hominid, n-ar fi coborat cu succes din Eden, eu (si toti ceilalti) n-as fi existat. Cred ca pot fi recunoscator si lor si nu-mi pot stapani un zambet si o emotie de incantare cand privesc maimutele! (de pe Animal Planet sau NatGeo Wild, la ce te gandeai?!)