Ce super-putere ți-ar plăcea să ai dintre următoarele? Citirea gândurilor; călătoria în timp; zburatul; teleportarea; invizibilitatea. Ai ales? Bine, acuma, mă concentrez intens și… te-ai decis pentru ”citirea gândurilor” sau ”călătoria în timp”? Așa i-am întrebat pe membrii grupului ACT în debutul unei sesiuni recente.
Într-un sondaj pe cetățeni americani, primele opțiuni au fost alese de majoritatea celor chestionați. Întocmai și în grupul meu ACT. Asta ne sugerează preocuparea pe care o avem vizavi relațiile umane, dar și față de curgerea timpului. Pe de-o parte, să poți descoperi ce se află în mintea altcuiva. Îți imaginezi cum ar fi să știi, de exemplu, ce se află în mintea partenerului tău? Sau, cum ar fi să călătorești în timp peste treizeci de ani? Îți poți imagina, însă cum ar fi să ai experiența asta?
Noi credem că înțelegem mințile altora, ba chiar și propriile minți mai bine decât se întâmplă de fapt. Sunt unii care își imaginează că citesc limbajul nonverbal. Câțiva entuziaști cred că pot detecta minciunile altora citind micro-expresii faciale. Alții, mai empatici, își imaginează cum e să fii celălalt, încercând să-l înțeleagă.
Apoi, mulți oameni au credința că ar putea descoperi cine sunt, ce vor și ce intenții îi animă cu adevărat atunci când explorează lumea lor lăuntrică sau abisurilor psihice. Îți amintești de iluzia introspecției? O poți găsi în acest blog (sau la tine). Pe această falsă teorie a explorării abisului lăuntric se sprijină o uriașă industrie de psihoterapie, self-help și dezvoltare personală și spirituală.
Literatura empirică, citată de Nicholas Epley în cartea sa, susține că suntem mai buni mincinoși decât ne credem. Asta, deoarece nu reușim să detectăm minciunile altora decât la nimereală atunci când ”citim” expresiile faciale și limbajul non-verbal. Nici pe copii nu-i prea prindem. Bine, mai puțin când reușim, dar nu datorită ”citirii” limbajului mimico-gestual, ci pentru că surprindem contradicțiile și incongruențele dintre declarații și fapte. Așa este, la fel facem și cu adulții. Îi prindem cu minciunile când comparăm declarațiile lor între ele și potrivirea lor cu faptele.
Mai credem totodată că un altul ne poate prinde cu minciuna și că emoțiile noastre sunt vizibile altora. Credem că suntem transparenți și că alte persoane ne pot ”citi” sufletul. Fals, se cheamă iluzia transparenței de care am amintit deja. Suntem mai opaci unii altora decât credem. În cuvintele profesorului Epley: ”What’s surprising, though, is just how little our true emotions leak out, how often misleading expressions show up on our faces, and how hard any of these subtle cues are to detect accurately”. Fie că minciunile sunt de mare miză, fie că sunt triviale, ele nu produc indicii faciale pe care să le putem detecta. Sigur, asta nu schimbă credința unora că le-ar putea identifica. Mai ales dacă adaugă și un poligraf. (Hihi!).
Și totuși, iluzia transparenței are o parte bună. Ne face vigilenți la propriile tentații mincinoase. Iată cum cei mai mulți dintre noi se comportă mai degrabă decent și sincer. Dacă lucrurile ar sta invers, ne-am alege cu o lume mustind de mincinoși patologici și psihopați. Cu ușurința cu care respirăm ne-am minți unii pe alții fără pic de mustrări și remușcări. Ce crezi că s-ar alege de o astfel de lume? Probabil nici nu ne-am fi născut ca să reflectăm astăzi la treaba asta.
Transparența iluzorie mă duce cu gândul la moralitate, conform cu teoria fundamentelor morale a lui Jonathan Haidt și Craig Joseph. Avem două fundamente morale care sprijină iluzia transparenței: corectitudine vs înșelăciune și loialitate vs trădare. Din moment ce credem (iluzoriu) că suntem transparenți unii altora, ne așteptăm, implicit, să fim pedepsiți atunci când simțim impulsuri și gânduri imorale. Pedeapsa anticipată are rădăcini evoluționiste: respingerea și excluderea din grup. Iar cine rămâne izolat de grup, se află în pericol de moarte. Pentru unele persoane povara e atât de grea că nici nu mai știu de ce se fac vinovați. În schimb, pentru altele nu există vreo povară, deorece nu simt emoții morale. Aceștia pot fi declarați, fără să greșim, pericole sociale. Dacă mai dețin și putere politică sau executivă, am dat peste tată-su lu dracu, teleportat pe pământ să ne facă viața un calvar.
La final, reiau ideile lui Nicholas Epley cu care închide partea ”Bodies speak, in whispers”. Corpul și chipul ne pot releva unele gânduri și emoții. Dar, comunicarea lor e surprinzător de limitată. Citirea altora e mai mult ghiceală și, în cel mai bun caz, e minimală. Cine vrea, totuși, să înțeleagă mintea altei persoane, are la dispoziție o altă metodă (desigur, evidence-based). Desprea ea, în alt articol.