Cred că plăcerea lecturii poate fi cultivată. Însă nu va bate vreodată savarina sau tiramisu, tableta sau smartfonu (uite bufonu!). E ca în sport… nu mai mănânci tort. Să fie mai răruț cu ”joaca” pe ecrane luminoase. Fără disciplină în această privință nu știu unde poți ajunge. În nirvana, probabil, cu mintea franjuri.
Pentru mămici și tătici… Dacă începi cu puiul de om devreme, sunt șanse mai mari să capete un obicei durabil. Dar nu merge prin dopaj și frecuș la ridiche. Mai nimic nu merge prin astfel de strategii. Nu poți cultiva plăcere prin obligație. Adică ce naiba scriu aici? Nu știm asta cu toții? Nu, evident. Plăcerea din obligație e un nonsens. Ele sunt precum cei doi poli magnetici. Se resping. Inteligentă precizare, ce să mai!
Obiceul lecturii poate fi cultivat puțin câte puțin și întărit pozitiv din când în când (”random reinforcement” pentru prietenii psihologiei comportamentale). Însă, impresia mea e că majoritatea copiilor lecturează din obligație. Că doar sunt ocupați cu tabletele și smartfoanele, pe care, evident, nu le folosesc la lectură, ci la joacă. Poate că aici e șpilul. Lectura e muncă, nu joacă. Ori, joaca e acea activitate plăcută, în timp ce munca școlară e neplăcută sau dificilă. E percepută astfel, probabil, din obligație. N-am auzit de copii care să refuze joaca. Are o notă spontană, se simt liberi să aleagă ce și cum să se joace. Până intervine părintele… care-i explică cum trebuie să se joace. Deci cum să faci, dragă părinte, din lectură o joacă? A, chiar așa, tu citești?
(Update, 10 apr) Datele Asociației Editorilor ne arată că un român cumpără, în medie, mai puțin de o carte într-un an. Cheltuiala (sau investiția?) pe cărți nu trece de 3 euro pe un an. Evident, ultima din Uniunea Europeană. Sper că a luat în calcul doar cărțile tipărite, fără e-bookuri. Mai am o speranță. Nu mă miră având în vedere discursul politic, atitudinea și comentariile din spațiul public deșertate ca vomă. Cumpăratul de cărți nu e cheltuială, ci investiție. Că doar investim în lumea dinlăuntrul capului. Pe baza ei raționăm și luăm decizii și facem lucruri. Putem contribui într-un mod constructiv la comunitatea (sau nația) din care facem parte. Dar, cine n-are o astfel de lume, un fel de parlament lăuntric, poate fi un nătărău periculos dacă pune mâna pe putere executivă.
Ce se poate întâmpla cu cei mici care asistă la ”apetența” pentru lectură a celor mari? Sunt șanse mari să decidă că nu are rost. Poți trăi foarte bine și fără, după cum ne demonstrează personajele din fruntea țării (și nu doar), deși locul lor ar trebui să fie la talpa țării. E o demonstrație imorală la care participă, din nefericire, multe universități. Contribuie la fenomenul social al imposturii. Poate chiar unele școli sunt false școli, unde unii profesori sunt falși profesori și așa mai departe. Strâmbă mai e lumea, dar pe asta o avem. Mulți concetățeni au renunțat la ea și au plecat. Toleranța are și ea un prag. Dincolo de el, îți iei lumea-n cap.
Lectura e poarta către mințile altor oameni. E despre cum mințile lor le pot îmbogăți pe ale noastre. Cărțile reprezintă oportunitatea oferită de alți oameni ca să ne cultivăm propriile minți, dar nu cu mărăcini și buruieni. Pentru astea nu avem nevoie de grădinărit.
Roadele minților unor oameni stau, de obicei, prin cărți (alteori prin jurnale, bloguri). Gustul lor ne trezește propriile minți adormite, ne scoate din inerție, stimulează conexiunile de idei și aduce suplețe prin părțile ei rigidizate. Lectura de cărți și articole bune ne extinde perspectiva și ne învață demnitatea și respectul de sine. Lectura de slabă calitate (sau triviale) ne anesteziază mintea. Ba, uneori, mai rău, ne îngustează mintea și ne fixează într-un punct de vedere unde termenii sunt răstălmăciți și lumea e întoarsă pe dos, insistă să ne conformăm ideilor și chiar să renunțăm la respectul de sine și propria busolă morală. (Sau asta e propaganda?)
Nu știu dacă numărul cărților citite contează la ceva. Contează, în schimb, calitatea lecturii și impactul asupra lumii dinlăuntrul capului. Simți că te îmbogățește? Că pune cărămăzi la o altă perspectivă asupra lumii sau că înțelegi (și mai) profund lumea în care trăiești? Și că poți întâlni alți oameni (sau vietăți) cu o altă atitudine, mai virtuoasă și înțeleaptă, mai plină de compasiune și bunătate?