Cineva m-a întrebat ce înțeleg eu prin starea de observator. Deoarece într-o altă viață am fost călugăr budist, am zis să răspund aici, în mod public, deși mai am și alte articole pe această topică.
Simplu scris, e acea stare în care urmărim cu atenție ceea ce se petrece înlăuntrul nostru (sau cu un obiect din afară). Cum vine asta? Și la ce ne trebuie? Ne vine dificil, deoarece pentru mintea noastră, cea de toate zilele, e complet anapoda să stai cu pânda pe dinăuntru. Păi, dacă stai pe gânduri, în capul tău, nu riști să te halească vreun tigru? Nu-i mai sănătos să pândești la ce se petrece în jurul tău? Se întreabă un sine arhaic (și subconștient).
E o trebușoară contraintuitivă, deoarece mintea/creierul funcționează pe bază de zgârcenie cognitivă, dar cu excepții (atunci când are de rezolvat ceva legat (chiar și simbolic) de supraviețuire, reputație și împerechere). El caută rutina și, de aceea, tinde să automatizeze orice, de la mersul cu bicicleta până la vorbitul de limbi străine. Însă, starea observatorului e pe dos. Presupune să iei sub lupa atenției ceea ce faci automat. Cea mai la îndemână rutină, că e sub nasul tău, e bineînțeles respirația. Mersul pe jos e o altă rutină la îndemână (cu atenție mai flotantă că altfel te poți ciocni cu bicicliști și trotinetiști, la rândul lor, atenți pe interior, la muzica din urechi).
Cele două, conștiința și atenția, merg împreună… cu respirația. Și cum se practică?
Dincolo de poveștile spiritual-mistice, practica e uluitor de simplă (în cea mai simplă variantă și preferată de mine). Păstrezi atenția asupra inspirului și expirului, cum aerul pătrunde și iese prin fosele nazale. Nu intervii, nu oprești, nu reglezi nimic. Permiți ca respirația să se petreacă de la sine în timp ce orice îți trece prin minte urmărești și lași să treacă. Vin amintiri, reflecții sau un fel de vorbit interior, imagini din trecut sau vizavi de viitor ori probleme de rezolvat, planuri și decizii. Vin, uneori, insoțite de emoții și senzații. Urmărești și lași să treacă, revenind din nou și din nou asupra inspirului și expirului prin fosele nazale.
Nu contează unde te poartă Mintea pe linia timpului sau în vreo lume alternativă și contrafactuală. Lași să simți, să treacă… Nu reziști, ci permiți să vină… și să plece orice fel de gânduri și povestioare, senzații și emoții indiferent de cum sunt, plăcute, încântătoare ori iritante, supărătoare. Ești prezent, te afli în ”aici și acum” și urmărești ca la un documentar ce face Mintea odată (sau alternativ) cu respirația. Creierul (mintea) transmite povestioare despre orice, despre cine ești și ce urmează să pățești sau ce ai de rezolvat și de ce pierzi timpul.
Reține că în acest moment prezent, nimic nu e important (cu excepția unui pipi). Da, nici măcar starea de observator. Nu iei în serios nimic, lași să trăncăne, să fabuleze, să proiecteze… dar tu observi ce face, rămâi la distanță și te intorci la respirație. Tu doar însoțești Mintea, nu ești (identificat cu) Mintea. Ce anume îți spune ea, chiar acum?
De încheiere, două concepte sunt de reținut. Atenția și respirația. Vin împreună, iar orice altceva nu contează (în acel context). Poți începe cu exercițiul pe durata a câteva minute pe zi. Dacă practica îți e complet nouă, sugestia mea e să începi cu cinci minute (sau, poate, 1 minut? :)).