Vei muri cu tot cu suflet? Da. Poate ai uitat, sufletul e o metaforă frumoasă pentru gânduri, trăiri, dorințe, visuri, amintiri, aspirații și sentimente.
Trăiesc și mor. Iar asta e tot? Da. Asta e viața ta unică. Și a oricărei alte viețuitoare. Lumile divine sunt închipuirile minților umane. Nu există dovezi pentru ele, mai puțin, declarațiile și viziunile unor foarte puțini oameni. Acești foarte puțini oameni au trecut prin experiențe emoționale intense asociate unei situații tragice sau unor meditații, rugăciuni și deprivări de hrană și ingestiei de ierburi buclucașe. Câțiva dintre ei au suferit foarte probabil de leziuni cerebrale sau halucinații. Chiar și fără asemenea accidente, tot experiențe în creierele lor rămân și știm bine cum creierul vrăjește realitatea.
Ești un grăuncior de nisip într-un deșert. Viața ta încetează să însemne ceva dacă e privită din perspectiva deșertului. Nici deșertul uman nu mai înseamnă mare lucru dacă privim planeta din planul cosmic. În acest context, cum mai contează viața ta?
Într-un final nimic nu contează. Asta e versiunea realistă asupra lumii, vieții și universului. Nu contează pentru că viața ta (și a altora) nu duce nicăieri. Ajungi la capătul ei unde mori și asta e tot. Viața ta (și a celorlalți) are un final definitiv.
Personal, sunt aproape convins de această idee, care, de altfel, mi se pare un fapt. Ideea că ”nimic nu contează” e derivată din absurdul acestui fapt. Mori și gata. Atunci ce rost mai are să trăiești? Rostul ți-l faci tu, dar asta nu schimbă absurdul existenței care insistă să rămână o umbră a vieții care se scurge zi de zi și clipă de clipă.
Atunci ce rost mai are să-ți faci un rost? Orice om inteligent ajunge la această întrebare. Nu fără a simți colții disperării alunecând în carnea sufletului său.
Însă, sper să nu fi sărit peste cuvântul cheie ”dacă”. Dacă privești din planul cosmic… Dacă privești din planul Vieții (per total)… Dacă privești din perspectiva speciei… Dar, dacă privești la viață din perspectiva ta? Ce simți? Oare nu simți impulsul de a continua să trăiești? Ba chiar să-ți lași amprenta? Sper că nu doar pe cea de carbon. Să dai un înțeles aproape divin vieții tale?
Credincioșii nu au nevoie să atribuie înțelesuri lumii și universului. Ele le vin gata împachetate de la Doamne-Doamne via slujitorii aleși. Ei au parte, astfel, de experiența protectivă a omniprezenței divine.
Tu, prietene sau prietenă, îmi pare rău, dar ai pierdut-o. Tu simți, mai bine zis, poți simți în carne când îți reamintești angoasa existenței goale de zei protectori (și, să nu uităm, capricioși și răzbunători). Da, o strategie ar fi ”ignore”, să muți mintea dinspre angoasă spre unele plăceri mondene (sau nu). Deși, ai ceva de pus în locul acelui gol. Unde a fost zeul (oricare), a rămas golul existențial, care strigă la tine ca să-l umpli. ”Pune ceva în loc, lighioana pământului!” strigă din măruntaiele ființei tale. Cu ce să-l umpli, mă întrebi? Îți repet, cu un înțeles divin sau sacru în care să crezi precum o persoană religioasă. Nu chiar, pe aproape. Nu vreau să crezi în înțelesul tău până acolo încât să faci din crezul tău legea vieții sau vreun măcel alături de alți nebuni.
Mai simplu, dai un înțeles vieții tale. Seamănă cu poveștile. Poate începe ca o narațiune de film autobiografic. Spre exemplu, ”Viața mea e despre fluturi exotici ”; ”Viața mea e despre televiziune digitală”; Viața mea e despre telescoape și bolta cerească”. Viața ta poate fi despre multe… poate avea multe înțelesuri. Dar unul din ele poate fi îndrăgit cel mai puternic de tine. Pare să vină din străfundurile ființei tale, dar cumva și la chemarea ta. Aproape că simți cum îți vibrează mădularele sau pielea când ai în minte acel înțeles.
Mulți oameni așteaptă să le vină spontan precum căscatul. E o combinație de alegere, deliberare și spontaneitate. Important e că te mișcă. Dacă ești foarte prezent(ă), vei simți vibrația acelui înțeles din tine. Sună mistic, dar n-am ce face. Îți povestesc din propria experiență, iar cuvintele unei minții cu fason științific îmi par nepotrivite cu experiența.
Înțelesul nu aterizează din eter în lobii frontali, ci e formulat prin cuvinte și la alegerea ta. Dar, el e sacru pentru tine. Nu neapărat pentru un altul. Și unește prezentul cu viitorul îndepărtat, care, uneori, poate chiar mult mai îndepărtat de finalul vieții tale mici, un fel de insectă minusculă pe o și mai minusculă planetă dintr-o colosală galaxie! Amețitor, dar…
Cu acest înțeles poate fi umplut golul existenței. Pentru că ”totul contează” din perspectiva individuală. Și mai trecu un an…