Când dragostea de la început pleacă, ce îți rămâne? Să trăiești o viață bună alături de partenerul tău. Se întâmplă să fie și nebună, de acord, dar nu prea des, aș prefera. Doar nu te-ai mutat la spital, deși nici la bal nu poți crede că ești. Nu poți crede că vei trăi fericită alături de el în fiecare zi. Ba poți, de fapt, doar că nu-ți va fi bine.
Plictisul face parte din viața voastră. Nu? Asta mă îngrijorează. Plictisul în doi e una dintre cele mai de dorit experiențe. Probabil e semnalul că ați depășit luptele pentru dominație. De aici poate începe traiul bun în doi.
Traiul bun în doi începe fără voi. Cum vine asta? Voi, ca euri, existați foarte puțin spre deloc. Grija față de relația de iubire contează. Ea merită hrănită. Nu, nu ego-urile. Relația de iubire poate fi, la alegerea fiecăruia, mai presus de cele două euri, care caută conservarea sau status-quo-ul.
Una dintre chei este iertarea sau, mai specific, să faci pași concreți ca să revii împreună cu partenerul la o stare de echilibru, de stabilitate. Nu știu cum se face, dar o viață bună în doi nu înseamnă excese emoționale și verbale. Înseamnă să urmărești un echilibru chiar și în cupluri mai volatile.
Ruperea echilibrului înseamnă certuri și conflicte. Iertarea pentru cuvintele aruncate sub presiunea emoțiilor intense te poate readuce la echilibru. Iertarea se petrece prin cuvinte și nu la două săptămâni sau o lună de zile după conflict. Cât mai repede, aș zice. Merită să faci efortul de a metaboliza experiența rapid. Altfel, există riscul unei inflamații netratate cu potențial revendicativ. Mintea va agăța inflamația trecută de o altă tensiune nou apărută. Și tot așa pe principiul bulgărelui de zăpadă aruncat la vale.
Preventiv e să ierți. Începe cu cuvintele ”Îmi pare rău… ”. Chiar dacă te forțezi puțin, mi se pare un efort care merită pe termen lung. Îți pare rău pentru cele întâmplate și pentru felul tău de a interacționa care a contribuit la escaladarea conflictului. Într-adevăr, nu e ușor, pentru că nu te lasă ”Am avut dreptate.”. Rezoluția nu vine din negocierea dreptății. Ci din negocierea emoțiilor punând mai presus binele relației.
Adesea, disputele dintre parteneri sunt pentru nimicuri, deși dacă sunt adesea e un semnal pentru probleme mai adânci. Aici intră gusturi și preferințe. Miza rămâne, de cele mai multe ori, ”dreptatea mea” și ”orgoliul meu”. Ambii privesc unul la altul prin lentilele dominație – supunere. Intenția inconștientă pare a fi în multe cazuri controlul celuilalt. Să-l fac pe dânsul sau s-o fac pe dânsa să vadă lumea ca mine . Spre exemplu, să creadă că albastrul e nuanța cea mai potrivită pentru un perete din casă. Și multe altele de acest fel.
Cred că iubirea începe cu acceptarea. Măcar cu toleranța. Acuma, îmi veni în minte subiectul familiei tradiționale. Din moment ce tu (nu chiar Tu) vrei o lege care să legitimeze ”familia” ca fiind alcătuită din două persoane heterosexuale, generezi efecte nedorite. Unul e intoleranță la alte forme de coabitare dintre oameni. Unde e așa închipuita iubire creștinească? Nicăieri. Iubirea lor înseamnă să te măsoare pe tine cu măsura patului și să-ți scurteze din picioare sau din cap. Ei, ajung în altă parte.
După mine, nu asta e iubirea. Nu cu măsura mea te pot iubi pe tine. Aceasta e dominația și controlul celuilalt. Cu acceptarea a ceea ce este începe iubirea autentică. Observăm diferențe între noi. Nu ne prefacem că nu sunt în numele unei armonii visate. Nici nu trecem la războaie personale în numele unei dreptăți egoiste. Hai să privim cu atenție la ele și să le clarificăm. Discutăm și trecem la concesii. Eu cedez puțin, tu la fel și poate ne înțelegem. Sau poate nu. Cum putem trăi cu asta? Împreună sau separați? Acesta e momentul de răscruce. Doare, de obicei.