Accepți prezentul? Te lupți cu el? Combați, negi, îți distragi atenția? Dacă nu mereu, măcar uneori. Dar ce include acest prezent? Experiența din acest moment și loc (ce simți și gândești vizavi de…), dar și situația concretă, adică ceea ce se petrece în jurul tău.
Tendința naturală e să evităm durerea sau suferința (în general, gânduri și trăiri dificile, dar și situații concrete asociate durerii) ca să ne simțim pe moment ori pe termen scurt bine. Inventăm strategii sau tertipuri ca să scăpăm de ele cât mai rapid. Și nu toate tertipurile sunt sănătoase. (de ex, petreci excesiv de mult timp cu Facebook, Instagram, jocuri video, seriale, surfing pe net, consumi alcool, cafea, nicotină și alte droguri; te angajezi în ruminații). În general, evitarea experienței emoționale nu e o strategie sănătoasă pe termen lung.
Dar, într-o oarecare măsură oricine evită experiențe supărătoare și dureroase. Când revii acasă după o zi de lucru grea, bei poate un pahar, două de vin sau una, două beri (unora le place fumatul). Eviți astfel experiența stresului, distrăgându-ți atenția de la amintirile neplăcute de peste zi. Până la un prag – pragul consumului excesiv (relativ), consumul nu e problematic.
Când evitarea nu scade calitatea vieții și nu dăunează sănătății, atunci nu ne rămâne nimic de confruntat. Cu toții evităm incertitudinea, neplăcerea, durerea, frustrarea și supărarea și, evident, situațiile de viață care ne evocă neplăceri, amintiri, emoții și gânduri dureroase. Doar că unele strategii de evitare au costuri psihologice și de sănătate. Scad, de exemplu, calitatea vieții. Deteriorează sănătatea și pot compromite, câteodată ireversibil, imunitatea.
Creierul tău detectează probleme și încearcă să le rezolve. E programat biologic (prin selecție naturală nu intervenție supra-naturală) ca să controleze realitatea, mai precis, să detecteze regularități în fenomenele si evenimentele din lumea naturală și să poate face cele mai bune predicții adaptive.
La ce bun? Ca să-și asigure supraviețuirea și reproducerea. Genele să facă saltul pe următoarea generație, la plozi. Dacă nu ți-a spus profesorul de la biologie, află de la mine că creierul nu e interesat de bunăstarea psihologică (sau fericire!). Doar în zona lui modernă, echipată cu limbaj, tu, sinele conștient, ai putea aspira la bunăstare (fiind senator/deputat și votând legi pentru tine și prietenii din partid). Dar, această zonă e micuță comparativ cu restul encefalului. De aici și analogia cu călărețul (mintea conștientă: rațional, analitic, controlat, organizator) și elefantul (mintea inconștientă: emoțională, intuitivă, impulsivă).
Să zicem că vrei să ajungi la o prietenă care s-a mutat de curând in oraș. Cum să ajungi la ea fără să rătăcești o zi întreagă e o problemă. De aceea, îi ceri repere concrete din traseu sau apelezi la GPS pe smartphone și afli pe unde poți ajunge. Ai rezolvat problema sau ai înlăturat obstacolul din calea revederii cu prietena ta.
Necazul e că evoluția unor facultăți cognitive superioare, care ne permit să rezolvăm rapid problemele concrete, a avut un uriaș cost. Apariția problemelor psihologice și a suferinței. Deoarece, gândurile și emoțiile sunt produsele (mentale) derivate din procesul rezolvării de probleme. Creierul încearcă să le rezolve și pe acestea, numai că strategia rezolvării lor nu funcționează la nivelul mental la fel cum funcționează la nivelul lumii concrete. E ca și cum ai vrea să schimbi încuietoarea de la ușă folosind mixerul din bucătărie.
Dacă strategia rezolutivă n-are efect, atunci cum te poți descurca cu ”problemele” tale psihologice? Mai înainte, problemele tale psihologice nu sunt probleme în adevăratul sens al cuvântului. O imagine în care smulgi cu penseta unghiile cuiva, vreo colegă sau șefă ticăloasă, nu e o problemă. E o imagine care se derulează în capul tău. Nu afectează pe nimeni. Și nu te definește ca persoană. Repet, o imagine în capul tău e doar o ”imagine” creată în creierul tău. (între ghilimele, fiindcă imaginea e experiența subiectivă, nu realitatea fizică a neuronilor care comunică între ei). In interiorul tău psihologic, libertatea ta poate fi (aproape) absolută. Acesta e spațiul unde nu dai socoteală nimănui. Ești liberă să faci orice te taie capul. Aici ești doar ”tu” care te observi, un sine transcendent (confundat cu o entitate mistică).
Alternativa constă în acceptare/disponibilitate. Intr-o definiție colocvială, acceptarea înseamnă să permiți (să lași) ca gândurile și trăirile tale să fie exact așa cum sunt. Înseamnă să te deschizi și să le faci loc (metaforic), renunțând la lupta cu ele (să te impotrivești lor); inseamnă să permiți să vină și să plece în mod natural la fel ca norii pe cer.
De ce? La ce bun să accepți emoții și gânduri negative (sau dureroase)? Ca să nu-ți mai irosesti efortul (volitiv) în strădania de a scăpa de ele. În schimb, poți investi acest efort în acțiuni care contează pentru tine, adică in acțiuni care răspund unor scopuri/intenții valoroase.
Îți imaginezi câtă energie ai la dispoziție odată ce nu te mai lupți sau nu mai fugi de ganduri și emotii negative? Iți imaginezi cât de multe poți realiza fără să te împotrivești lor, fără să vrei să scapi de ele?
Cum să faci asta? Prin a-ți cultiva disponibilitatea de a intra in contact conștient cu experiența privată (dintre urechi). Mai specific, vei creea înlăuntrul tău loc pentru ea. Sunt mai multe instrumente psihologice prin care poți face asta. (Cu unele din ele experimentează studenții de la cursurile ACT).
Dar, atenție, nu ca să te simți mai bine. Mintea ta insistă să te simți bine și tinde să controleze experiența emoțională. Probabil te vei simți mai bine. E bonus. Insă nu e scopul acceptării. Scopul e să permiți ca experiențele private negative/dureroase să facă parte din tine.
Ce nu este acceptarea?
Nu e ințelegere. E un proces psihologic pe care il experimentezi cu propria piele. Nu din gură, dacă mă înțelegi. Simți că primești o emoție înlăuntrul tău. Ai senzații fizice și simți cum iei distanță față de gânduri negative. Inseamnă implicit că le accepți. Difuzia/distanțarea si acceptarea sunt precum fețele monedei. Merg împreună.
Nu inseamnă resemnare, care implică neputința de a acționa. Ai cedat sau ai pierdut lupta. Ești fără putere in fața experienței tale. Te-a copleșit și nu vezi nimic de făcut. Acceptarea inseamnă să faci loc gândurilor și emotiilor ca să treci la acțiune. Următorul pas e acțiunea orientată de intenții / scopuri alese. (am mai zis asta?). E un proces psihologic derivat din curajul existențial. Inseamnă să confrunti (să treci prin ea versus s-o eviți) starea interioară, dar și situația exterioară. Spre ex, dacă cineva te-a abuzat sau te abuzează, nu de ”acceptarea abuzului” ai nevoie. Ci de faptul că suferi, că ai amintiri dureroase care iți dictează acțiunile. Și de acceptarea fricii care te însoțește ca să pui stop abuzului.
Dacă ai o dependentă, sa zicem de nicotină, tot ce ai nevoie e să accepti fumatul?! Nu, evident, ci poți accepta impulsul irezistibil de a fuma din nou și din nou. Poți accepta vinovăția care vine odată cu lipsa de control pe acest impuls. Nu că e ”ok” să fumezi, fiindcă e o alegere a ta. Nu este. Dacă ai putea alege, bănuiesc că ai alege să trăiești sănătos. E un obicei (comportament automat) cu rădăcini biologice și sociale. (e validat social, mai degrabă decât e amendat social).
Nu inseamnă să accepti situații de viață, care pot fi schimbate cu ușurință. A/D se referă la a permite trăirilor și gândurile să apară și să dispară spontan în spațiul psihologic personal. Dacă accepți sau schimbi o situație de viață reprezintă o problemă de decizie. De ex, dacă vrei să-ți schimbi locul de muncă, poți accepta insatisfacția sau mânia, nu că noul șef tinde să te exploateze.
Nu e nici toleranță. Dacă ai un termostat al acceptării de la 0 la 100, in care zero inseamnă rezistentă/luptă, atunci 50 e pragul toleranței. Iar la o sută ajungi la acceptare.
Nu presupune să ierți. E o altă concepție eronată pe care o intâlnesc adesea. Dacă ai avut parte de abuzuri in copilărie din partea unor părinți pasionați de filosofie spartană, nu e musai să-i ierti sau să-i confrunți dacă azi n-ai nimic de împărțit cu ei. Ci poți accepta amintirile dureroase si frica de a înfrunta în prezent persoanele cu autoritate (sau dominatoare).