asemeni culorilor din cortexul vizual

9 August 2012 | By Seramis Sas | Filed in: Neurostiinte/Filosofia mintii.

Eu am luat decizia de a scrie. Eu, nu altcineva, si sunt convins de asta, dupa cum si tu esti covinsa ca TU citesti aceste randuri si nu, altcineva. Insa, pe ce-mi bazez aceasta convingere? Experienta mea subiectiva imi arata ca eu sunt agentul deciziei de a scrie. Tot experienta subiectiva imi spune ca pamantul este plat si ca soarele se invarte in jurul pamantului. Asa cum simturile mele perceptive ma pot insela in aceste privinte, la fel de bine ma pot insela si in privinta eului ca agent constient care in mod liber a luat o decizie. Indoiala mea pare legitima.

Daca eu, agent constient, iau o decizie, inseamna ca Eu sunt cauza actiunii de a face un lucru. Corect? Ca sa fac un lucru, de exemplu, sa tastez, eu produc miscarea degetelor sau eu sunt cauza unor procese cerebrale care declanseaza actiunea motorie din maini si degete. Bun. Dar unde il pot localiza pe acest Eu? Cand zic Eu, arat spre mine, spre corp. Asadar, daca Eu sunt corpul, atunci cauza este in corp, mai precis in creier. Tot creierul este decidentul, agentul constient care alege, si tot creierul este executantul. Cauza si efectul apartine aceleiasi entitati, cat se poate de materiale, numita creier. Insa, apare o dilema. Cum pot sti ca am facut o alegere in mod liber? Adevarul e ca nu pot sti. Nu pot fi sigur ca Eu am facut o alegere. Se prea poate ca decizia sa-mi fie “servita”, adica sa intre in constiinta, de procese cerebrale automate (desfasurate dincolo de constiinta), iar Eu doar sa cred ca fac o alegere in mod iluziv. Oare cum vine asta?

Contrar experientei subiective continue (exceptie cand dormim) si rezistenta la indoiala, Eul (sinele) este o iluzie creata de creier la fel cum culoarea este o iluzie ce se petrece in creier, in capul tau, desi cu totii ne raportam la culori ca si cum se afla inafara noastra. La fel ne raportam la Eu, ca la o entitate distincta si autonoma, prin care ne diferentiem unii de altii si de obiectele din jur si prin (din) care facem alegeri.

Eu privesc cerul si-l percep ca fiind de culoare azurie si tu la fel. Dar atat la mine, cat si la tine azuriul se afla in cap, fiind creat de creier pe baza datelor din realitatea externa. In realitatea obiectiva, exterioara nu exista azuriu; exista o radiatie electromagnetica de o anume lungime de unda. In mod similar stau lucrurile cu Eul si la fel cum nu pot nega ca nu exista azuriu, desi il percep (ori mi-l reprezint) tot asa nu pot nega si nu pot crede  ca nu exista un EU cand experimentez in acest moment atat de plenar sentimentul de sine.

Eul este un truc, o scamatorie a creierului. Nu are o existenta reala, in mod obiectiv. Cu toate astea, noi credem cu tarie in realitatea acestei scamatorii. Motiv, pentru care ne doare ori ne bucura cand cineva (mai ales, drag) ne eticheteaza. Dar acum, gandeste-te putin: poate fi azuriul o culoare mai inteligenta ori mai proasta decat galbenul? Crezi ca radiatia electromagnetica de diferite lungimi de unda este indurerata ori incantata ca tu o faci proasta ori inteligenta? Cred ca esti de acord ca din aceasta perspectiva, este absurd sa crezi despre radiatiile din spectrul vizibil ca sunt mai bune ori mai rele unele in raport cu altele, iar tu sa te simti jignit(a) ori in culmea fericirii cand cineva emite judecati de valoare la adresa ta (unde nu locuieste nimeni, in mod real si obiectiv!). Insa nu asa stau lucrurile, vei spune. Chiar simti durere, te simti ranita, uneori nu doar psihologic, chiar simti fizic (de ex. iti creste pulsul), cand cineva te face proasta. Nu pot fi decat de acord. Esti identificata cu experienta sentimentului de sine, iar o distinctie intre scamatorie si realitate nu poate fi facuta decat rational (la nivelul cortexului prefrontal). Nu o poti (pe distinctie) simti in piele, ca sa zic asa, la fel cum nu poti simti ca pamantul se roteste. Si, totusi… cum ar fi, daca ar fi posibil?


Comments are closed here.