arta manipularii psihologice vs dreptul fundamental la afirmare personala (035)

Noi toți inventăm reguli ca să putem coabita și folosim pentru ele ceea ce am învățat în copilărie. După aceste reguli ne controlăm comportamentele, dar controlăm și comportamentele altora în interacțiunile noastre de zi cu zi. Din păcate, nu ne oprim la ele. Avem grijă să extindem controlul asupra oricărei experiențe emoționale.

Ce obținem din această extensie? Putere. Obținem puterea de a manipula psihologic alți oameni. Facem asta, desigur, violându-le oamenilor, cu care interacționăm, drepturile la afirmare. Manipularea începe prin apelul la reguli arbitrare pe care le invocăm la nevoie (!) ca o altă persoană să facă ce vrem noi. (Conduita vorbitului peste un altul e doar o manifestare grosolană a tendinței dominatoare). Beneficiul inconștient e că ne ventilăm de insecuritatea personală asociată ne-științei vizavi de cum să ne afirmăm în relația cu cealaltă persoană. Nimeni nu ne învață, ba dimpotrivă, ceilalți ne instruiesc în ”arta” manipulării celuilalt.

Oricare dintre noi, indiferent de contul în bancă și statusul social, are un drept fundamental la afirmare personală. Acest drept al afirmării începe cu următoarea formulă verbală:

Sunt ultimul judecător al deciziilor, emoțiilor, gândurilor și acțiunilor mele. De aceea, sunt responsabil(ă) pentru inițierea și impactul lor asupra mea însumi/însămi.

Există și un strâmb? Există și e extrem de răspândit. Strâmbăciunea suna astfel: Alți oameni pot judeca după bunul lor plac experiențele și acțiunile mele, deoarece ei știu ce e mai bine pentru mine. Tot ei sunt responsabili pentru inițierea și impactul lor asupra mea.   

Înseamnă că altcineva n-are dreptul să te judece? Ba da, oricine te poate judeca de la bun început, doar că nu e ultimul judecător. Orice ar judeca un altul, indiferent cine este în lume, poate fi chiar Papa sau Președintele, vizavi de credințele, emoțiilor și acțiunile tale, tu ești și rămâi judecătorul care contează în cele din urmă. Tu ai ultima opinie în ceea ce privește emoțiile, gândurile, deciziile și acțiunile personale.

O altă persoană te judecă apelând la reguli, norme sociale și entități, de obicei, exterioare vouă. Numai că, de obicei, tu nu ți-ai exprimat acordul vizavi de regula invocată ad-hoc. ”De ce n-ai dus gunoiul?” te interoghează ea cu scopul (inconștient) de a-ți induce ignoranța. ”Oare de ce?” te întrebi filosofic, dar revii repede cu o scuză: ”N-am avut timp”. Ai agreat cumva regula cum că tu trebuie să duci gunoiul? A fost cumva negociată între voi doi? Ea pare să fie invocată pe moment ca să-i servească partenerei tale. Și dacă o lași în subtextul interacțiunii voastre, poate servi oricând vrea fiecare ca instrument manipulativ. La această regulă, tu invoci o alta în apărarea ta, iar celălalt face la fel și unde ajungeți? La dispute permanente însoțite de ostilitate ceea ce va duce foarte probabil la disoluția relației.

Independența oferită de exercitarea acestui drept îi poate face pe aceia dintre noi mai temători să simtă neputință. Cu cât suntem mai bine instruiți în stilul non-asertiv (adică manipulativ), cu atât e mai probabil să respingem acest drept la alți oameni, dar și la noi înșine. Dacă cineva nu e controlat via standarde de comportament, ei simt că propriile scopuri ori propria fericire sunt la cheremul capriciilor și toanelor persoanelor independente (necontrolate). Temători vizavi de ceea ce pot face alții, vom căuta (inconștient ori semiconștient) să-i manipulăm psihologic. Și cu cât suntem mai nesiguri, cu atât mai speriați devenim atunci când dispar regulile arbitrare. Și dacă suntem tulburați de lipsa lor vizavi de o anume acțiune, vom inventa rapid reguli până când ne vom simți din nou confortabil și în siguranță. Ca să-ți dau un exemplu trivial, dar ușor de înțeles, cunoști vreo regulă la pisoar vizavi de cum să micționăm? Ce ai crede dacă m-aș uita la tine și te-aș întreba ceva? Pot părea plecat cu sorcova. Sau cum să direcționez jetul de urină? Dar, cum să scap de ultima picătură?! O scuturare nervoasă? O zvârlitură fermă? Sau un masaj pe cap? Nu există reguli oficiale, însă pariez că aproape toți bărbații de la pisoar respectă un set de reguli arbitrare (inventate) vizavi  de cum ”ar trebui” sau cum ”n-ar trebui” să micționăm.

Avem reguli ca să putem coabita și avansa cu proiectele noastre comune. Și când nu există, ai înțeles deja că inventăm rapid unele care ne convin în acel moment și loc. Cu ajutorul lor ne putem disciplina (dar și manipula) comportamentele în grup (dar și singuri la alegere liberă). Simpatic ar fi să le și respectăm și nu doar când ne sprijină interesele.

Odată create orice fel de reguli, ele devin spontan și instrumente pentru manipularea celuilalt. ”Tu să taci, pentru că eu sunt fratele tău mai mare!” se răstește cel mare la frățiorul lui invocând regula că cel mic trebuie să tacă și să-l asculte pe cel mare.

Iar dacă cineva ca tine își exercită dreptul fundamental la afirmare, manipularea încetează ca prin farmec. Orice ar comenta un altul depre experiența și acțiunile tale, indiferent de statusul său social, își pierde orice efect manipulativ asupra ta. Rămâi liber de orice emoții induse de celălalt și poți lua decizia în baza dreptul tău la afirmare. Oricare regulă invocată încetează să mai fie și un instrument al manipulării, deoarece tu nu ai agreat-o de la bun început! Și poate nu-ți convine nici în acest moment. Iar această independență fie îl poate băga în sperieți pe celălalt, care apelează la și mai multă manipulare, fie îl poate ajuta să iasă din scenariul manipulativ.

Nimeni nu-ți poate lua acest drept fundamental… decât dacă tu permiți asta. Dacă tu îți exerciți acest drept, ai luat orice responsabilitate pentru propria-ți existență asupra ta de la toți ceilalți oameni din jurul tău. Acest drept îți oferă o putere personală colosală în relațiile cu ceilalți. Dar, de această dată, nu e acea putere manipulativă prin care apeși ”butoanele” vinovăției, anxietății și ignoranței. Pe de altă parte, vine și cu o la fel de colosală responsabilitate. Îți voi povesti data viitoare cum, de altfel, vrem doar jumătate de poveste. Dreptul afirmării ne oferă putere și autonomie, dar nu ne convine și responsabilitatea cu care vine.

E puterea prin care te poți afirma nestingherit și, simultan, prin care lași și pe alții să se afirme la fel. Și rezultatul acestei interacțiuni e negocierea pe principiul win-win: amândoi agreați că aveți pierderi și câștiguri (nu neapărat egale) cu scopul ca relația să meargă înainte. Iar dacă nu agreați nimic, atunci vă despărțiți amiabil urmând să vă căutați parteneri potriviți.

Pare un vis frumos? Acele persoane care relaționează asertiv trăiesc pe viu acest vis. Ele tind să experimenteze o bunăstare psihologică înaltă. Iar grupul alcătuit din persoane care tind să interacționeze în baza acestui drept fundamental tinde să fie sănătos psihologic și funcțional, adică să realizeze scopurile stabilite. Cum ar fi să faci parte dintr-o astfel de organizație? Dar dintr-o societate clădită preponderent (sau care aspiră la) pe acest tip de relații umane?