“Al cui esti, maica?”

Hai, sa ne mai delectam impreuna cu cateva idei elegant ilustrate de cotoroanta de Judith Rich Harris intr-o alta lucrare “rusinoasa” pentru orice psiholog de buna credinta: No Two Alike: Human Nature and Human Individuality (2006). Cum sa mai ai incredere in mediul academic american? Poti, pentru ca vrajitoarea nu are legatura cu mediul academic. Ea este un detectiv particular care a facut cercetari in mod independent si a iesit in “scena” cu asemenea lucrari de-ti vine s-o cauti si s-o faci oale si ulcele. Ceea ce a si patit, de altfel, in mesajele private si unele articole de presa. Sa-ti reamintesc teza dumneaei de-ti sta mintea-n loc, adica practic experimentezi o stare de perplexitate bilaterala si transversala, o obnubilare a constiintei si un spasm aproape criminal, dar depinde de trainicia convingerilor dumitale, de cat ai investit emotional si intelectual in invatarea parintilor de stiluri parentale.

Parintii (indiferent de stilul parental aplicat) nu modeleaza personalitatile copiilor.

Nu trebuie sa ai incredere in aceasta afirmatie. Te poti informa. Mediul academic, o parte din el, sustine ceea ce se cheama The Nurture Assumption, adica premisa cum ca educatia parentala modeleaza personalitatea prichindeilor. Sper ca intelegi ca, fitilul este pus si bomba amorsata. Intr-o stare de profunda concentrare, conectat la Sursa fiind, am inteles (ca o strafulgerare) ca in curand va veni un moment remarcabil, memorabil in istoria psihologiei. Este momentul cand premisa fundamentala in dezvoltarea psihologica va fi teoria socializarii prin grupul de egali. Iar la noi in tara va ajunge, daca nu ma inseala strafulgerarea (functionez pe violet!), peste zece ani, desi, cateva persoane indraznesc deja sa expuna aceasta teorie “defaimatoare” pe la unele facultati de profil.

Dragul meu parinte, te stiu ca fiind dornic sa-ti modelezi progenitura ca ea sa nu repete, eventual, greselile tale si sa devina un adult echilibrat, sanatos, inteligent, perseverent, care stie unde vrea sa ajunga si, in final, sa fie fericit “la casa” lui.  Daca as fi parinte, as fi, la randul meu, inclinat sa cred si sa-mi doresc asta. Insa, e doar o dorinta! O putem numi “preferinta” si suntem mai realisti. Nu mi se intelept cand devine un imperativ (trebuie sa fie asa si pe dincolo), iar imperativele au prostul obicei sa se asocieze cu cresteri in anxietate. Daca nu iese asa? Daca gresesc si fiica/fiul meu ajunge “rau”? Unii parinti deja cauta semne, iar ele sunt, sa zic asa, evidente indeosebi in adolescenta, incat te intrebi unde ai gresit.

Ei, bine, te poti relaxa. Chiar daca pustiul te imita n-o face decat din curiozitate si de dragul tau (ceea ce, uneori, facem ca adulti si astazi), acolo in casa, in mediul familial. Cei mici se joaca! Fac intr-un fel teatru, role-playing, insa se vor prinde rapid ca nu imitatia (ca si cum sunt mama; ca si cum sunt tata) reprezinta realitatea. Vor face rapid diferenta ca mediul familial este o realitate distincta de cea din afara si ca joaca de-a adultul nu prea functioneaza in grupul de egali. Ceilalti prichindei nu au chef de simulacre de adulti (in roluri de parinti) si, adesea, mai ales din adolescenta, nici de parinti autentici. Se prind usor ca nu imitatia (joaca rolul de adult responsabil!) le este de ajutor in a fi acceptati de ceilalti copii. Inteleg cu usurinta ca au sanse mai mari sa fie acceptati de partenerii de joaca, daca sunt asemenea lor (in stil vestimentar, in interese, in stilul de comunicare, in comportamente). Asa ca, ei vor imita, de obicei, pe cei asemeni lor, din aceeasi varsta si de acelasi gen.

Cand puiul va ajunge adult si se va desprinde mediul familial, va fi un adult care va semana cu tine cel mult, pentru ca are aceleasi gene cu ale tale, dar nu pentru (cum iti place sa crezi) ca s-a luat dupa tine, ca l-ai educat bine/rau. Astfel, apar comportamente asemenea, incat cei apropiati vor face perena declaratie arhicunoscuta “Ce-ti mai seamana!”. Iar daca nu se intampla, atunci cu nedumerire se intreaba “Da’, oare, cu cine o semana?” sau “Oare cu cine l-o fi facut mama-sa?”. Sa nu uitam, ca acolo sunt genele voastre, ale bunicilor, strabunicilor paterni si materni. Timiditatea, da, e acolo, la fel cum era si la tata. Sau placerea catre risc. A fost acolo, la unul dintre membrii familiei.

Prichindeii seamana cu parintii, cu bunicii si tot asa, nu pentru ca imita (si se identifica), dupa cum afirma teoriile consacrate ce sustin influenta mediului parental, cu modele din familie, ci pentru ca impartasesc aceleasi gene. O asertiune bine sprijinita de dovezi oferite de genetica comportamentala (fancy?) la care adesea face apel batranica J. Harris. Crede-ma, daca nu esti din breasla, pentru multi psihologi (cei identificati cu teoriile lor) este o lovitura sub centura, in vintre sau un dus cu apa rece si, tocmai de aceea, aproape nimeni n-o ia in serios, asta in situatia in care le-a trecut razant pe la ureche.

Nici pe departe, nu e cazul sa intelegi, ca nu ai niciun rol in cresterea prichindeilor. Doar ca rolul tau nu este acela in care ai crezut, poate, pana de curand. Parintele poate sa-i ofere din resursele sale emotionale si materiale, astfel incat puiul sa beneficieze de oportunitati in viata sau sa dispuna de un start avantajos. Aproape nimeni altcineva nu poate face asta in locul parintilor. Fara acest sprijin oferit de parinti sansele de supravietuire, dar si de prosperitate sunt mici sau mult mai mici comparativ cu ale celorlalti “echipati” cu parinti responsabili, chiar si intr-o societate civilizata. Nu cu mult timp in urma, erau aproape zero, iar cu o suta de mii de ani in urma, erau realmente nule!

Ceea ce poti retine este ca, daca esti parinte, ai voie sa gresesti. Este permis sa gresesc in educatia copilului tau. Nu este un act abominabil. Nu amprentezi personalitatea fiului sau fiicei tale pe termen lung. Nici nu e cazul sa apelezi la diversi “sfatosi” specialisti in educatie parentala care sa te invete stiluri de educatie. Acestia sunt, imi place in limba engleza, out-dated (depasiti) in teoriile pe care le sustin( unii cu emfaza).

Comunitatea stiintifica a psihologiei are nevoie de timp ca sa asimileze aceasta teza. Dar incetul cu incetul se face otetul. Daca nu-ti place otetul, n-ai decat sa dai o fuga peste ocean, in New Jersey, si s-o iei de guler pe cotoroanta.